Seară absentă… Muza își lustruiește balerinii de primăvară și trântește ușa de la intrare zgomotos, cu zâmbetul libertății pe buze, lăsând pași de neputință în urmă, greoi.
O acuz! Îi adun toate defectele grămadă și i le pun în cale, nesuferit… Insist pe superficialitatea responsabilității pe care pretinde că și-o asumă de fiecare dată când nu face decât să șlefuiască pretexte ieftine, să-și încalțe balerinii verzi de primăvară și să plece, oricând…
Când îi întorc spatele și refuz să-i vorbesc, își întinde brațele spre mine, senin, ca un copil vinovat care își încearcă scăparea în ochii mari și triști. Întotdeauna târziu, când bate ceasul de noapte a somn, când ideile se vor adormite în pernă, când picioarele își dezmorțesc greutatea întinse sub plapumă, mă cuprinde cu mâinile calde și îmi șoptește… 
O acuz că întârzie, că dă lumină ideilor fără să o cer, în momente total nepotrivite, că le suprimă puterea de a naște ceva frumos pentru că visul le curmă din memorie și le suprimă în amorțeala dimineții.
Când cineva mă întreabă, o arăt cu degetul, fără a suporta ghemul strâns din stomac, fără a-mi asuma din vină, pentru că știu că sursa mi-e mereu îngropată în neputință de cheful ei de a dărâma acolo unde eu vreau să zidesc…
Nervos, îmi întoarce acuza: „tu nu-mi dedici niciodată nimic”, îmi spune rece și își retrage fața serioasă în colțul celălalt al camerei, ca și cum aș pedepsi-o, copilăresc. Îmi întind ridurile de pe frunte, vinovată, și îmi recunosc vanitatea… Îmi ambalez cuvintele în zahăr și îi vorbesc simplu, despre cum… de fapt, orice născocire are în nucleul asumat urmele chipului ei, al muzei complicate, care lasă în urmă dubii și atât de puține certitudini, croite în așa în fel încât nici eu să n-o înțeleg vreodată cum aș vrea, întreg…
Cu privirea încă în pământ, îmi întinde degetele firave și își îngroapă părul în îmbrățișarea gândurilor mele. Îi simt parfumul și îi scad, fără să vreau, vină cu vină, pentru că… „poate nu știu eu să-i vorbesc, de niciodată nu vine la timp…”.
Din lupta muzei, se desprind astăzi, cuvinte fără pereche, necizelate, din topor. Le scriu așa, pentru că muza mea iar a rămas fără ambalaje și nu știu să o cert: seară cu struguri, Kara alergând după propria-i coadă, zâmbete la pătrat pe fețe calde și familiar(l)e, talente și absență, film prost, canapea dublă, dimineață în miros de ceai și cafea, genunchi ghemuiți la piept, alint, îmbrățișare, suflet mic cu blană lucioasă înghesuit în pernă, film drag (War horse), lacrimi ascunse în colț de ochi, cizmulițele în picioare, plimbare de primăvară, lingură de lemn învârtită în oala de mâncare proaspătă, aspirator flămând, muzică necunoscută, oboseală. Zi cu punct…
Laura Marling – The Muse
Chgabriela's Blog 