Ce bine

Ce bine că ne-am trezit
Într-o dimineață
Fără „dacă”.
Ne rostogoleam visele
Unul spre celălalt,
Să topească
Distanțele crescute
Din teamă de prea devreme
Și prea târziu.
Apoi ne-am trezit
Ochi în ochi,
Cu siguranța în brațe.
Ce bine că ne-am trezit
Într-o dimineață
Fără „dacă”.

Ce bine că a trecut timpul
Repede
Peste „poate”.
Ne așteptam mâinile
Într-un capăt și celălalt
Al lumii.
Apoi ne-am amintit
Să ne cuprindem inimile,
În credință sinceră.
Ce bine că a trecut timpul
Repede
Peste „poate”.

Ce bine că am învățat
Să iubim
Fără pauze.
Ne căutam inimile
Pe întuneric și lumină,
Șchiopătând.
Apoi ne-am cuprins,
Încălzindu-ne gândul
În lumină.
Ce bine că am învățat
Să iubim
Fără pauze.

Advertisement

A crede

M-am oprit
Din mers
Și te-am privit
Căprui,
Așteptând:
Așa-i
Că e frumoasă
Clipa
În care ne oprim
Împreună?

Nu e nici
Timp,
Nici așteptare,
Nici umbră,
Nici neputință
În secunda
În care decizi
Nu să iubești,
Ci să crezi
În iubire.

Cea mai mare
Încercare
A fiecărui suflet
E în
A crede.

Iar apoi
Lumea
Devine
Ceea ce crezi
Că poți
Prin iubire.

Pentru că munții
Se mută
Cu „bobul de muștar”.

Să nu furi!

Din ochii buni
Speranța din privire,
Din oamenii aprinși
Motorul de schimbare,
Din pleoape plânsul
Furtunilor trecânde,
Din buze literele
Marilor idei.

Ne(credință)

Dintre doi oameni
Neobișnuit de comuni,
Unul e,
Sigur,
Bolnav.
Ochii privesc în gol,
Obrajii sunt palizi
Iar sufletul…
Sufletul e acoperit de
O zgură neagră,
Pe care bucuriile
Nu mai știu
S-o clătească.

Un drum

Încerc să merg pe-un drum. Uneori, alunec de pe șine, obișnuită să nu-mi privesc picioarele când merg, și cad. La fiecare hop, îmi plânge un pic obrazul de surpriză și durere. Câteodată mă joc. Îmi plimb picioarele pe trotuar, cu entuziasmul unui copil animat de culoarea cretei în șotron, și-mi tocesc tălpile în zgârieturi fine, desculț. Îmi place să simt săritura în pătrat strident, în moalele degetelor uitate de joacă, și să râd. Îmi amintește de mine cum aș vrea să fiu: un copil murdar de cărămidă pe degete, așteptându-și rândul la șotron.

Cam mult

Să ne ignorăm puțin.
Tu să nu mă vezi
Când trec.
Eu să nu te văd
Când pleci,
Chiar dacă
Din toată joaca asta
O să rămână
Poate
O umbră.

Am timp

Am timp să spun.
Cuvintele mă povestesc
La nesfârșit:
Nesfârșitul tău care
Nu știe să trăiască
Fără să moară;
Nesfârșitul meu care
Nu știe să moară
Fără să trăiască.

Aș

Îți spun de veșnicie,
Mă sperii cu „un pic”…
Și dintre slove
Îmi răsari „peltic”
Când te-aș cânta să-mi fii…
Aș vrea să pleci
Aș vrea să mai rămâi!

Îți înmânez întregul
Tu-mi tai din jumătăți…
Și dintre rânduri
Îmi iubești doar „părți”
Când te-aș cobi să-mi dai…
Aș vrea să fugi
Aș vrea și să mai stai!

Îți strâng din dor cuprinsul
Tu-mi vinzi din stăruință…
Și dintre strofe vechi
Îmi scuturi din credință
Când te-aș iubi să știi…
Aș vrea să treci
Aș vrea să mai revii!

Azi

Tot mă bate un gând îngheţat de frig, pentru că tocmai am venit de afară, să vă urez d-ale Crăciunului! La mine în sat aşa se face şi se ştie că dacă dai glas gândului de bine, după ce cutreieră din om în om, se întoarce, mai bun şi mai călduros decât a plecat.

Gândul meu vorbeşte în limba Crăciunului, unul obsedat de colind şi de ler, îmbătrânit de ninsoare şi încălzit de îmbrăţişare şi de focul din sobă (surpriza mamei în amintirea celor 6 copii – noi şi cei mai dragi verişori – înghesuiţi pe salteaua de paie de pe cuptor), unul cu miros subtil de brad crud, căci Moşul mi-a citit scrisoarea din Ajun…

Crăciun așteptat

Geamuri înghețate, scrijelite cu unghia în desene de copii, țurțuri la streașina casei, horn aburind cu miros de sărbătoare.

Om de zăpadă în curte…cu fular și ochi de măslină.

Urme în zăpadă: recunoști ghetele tatălui după număr și modelul din talpă și încerci să le copiezi fidel până în drum, deși e nevoie să îți lărgești pasul cu fiecare încercare.