Fiecare minut
Are in el
Bucuria vieții.
Dacă îl pierzi
În grija secundelor strâmte,
Uiți să respire
Minunea
Și
Te pierzi.
Fiecare inimă
Are în ea
Puls de nemurire.
Dacă o strângi
În pumnul căderii,
Uiți să iubești
Minunea
Și
Te pierzi.
Fiecare iubire
Are în ea
Frumusețea cerului.
Dacă o pătezi
De obstacol și umbră,
Uiți să trăiești
Minunea
Și
Te pierzi.
Se mai nasc minuni
Peste pământ:
Cu ochii calzi
Și buze strânse
Abia respirând
Viață
În secunde.
Se mai nasc minuni
Printre lacrimi:
Cu trupul mic
Și mâini deschizând suflete
Abia descoperind
Aerul
În palme.
Se mai nasc minuni
În zâmbete:
Cu perfecțiune-n obraji
Și suflet nepătat
Abia simțind
Inima
Mamei.
Bine ai venit în lume, frumoasă Eliana!
Așa cum vii
Cu zâmbetul întins
Din ochii tăi
Pe obrajii mei,
Pari lumină.
E ceva din cer
În mâinile care
Îmbrățișează,
În privirile care
Mângâie
Și-n ciocolata
Ruptă
În pătrate egale,
De drag.
Așa cum rămâi,
Cu inima lipită
De a mea,
Ești minune,
Perfect imperfectă,
Așa cum sunt toate
Bucuriile
Care rezistă
Mai mult decât o clipă:
O viață.
Și de la capăt.
M-am odihnit lângă
Buzele tale.
Respirai cuvinte
Calde
Pe obrajii mei
Și-ți visam
Zâmbetul
Vindecându-mi rănile,
Cu fiecare lumină.
M-am oprit în
Mâinile tale.
Împrăștiai bucurie,
Firesc,
În îmbrățișare,
Și-ți purtam
Inima
Mai mult
În fiecare clipă.
M-am regăsit în
Sufletul tău.
Iubeai simplu,
Întreg,
În trup și minune,
Și ne cunoșteam
Veșnicia
Cu fiecare privire.
Încă puțin
Și minunile se vor înmulți
La doi.
Tic tac.
Oricât de mare ar fi
Credința,
Cât de hotărât
Pasul,
Cât de convinsă
Așteptarea,
Cât de sus înălțate
Aripile,
Câteodată,
Ca să nu te oprești
Pe piatra de care te împiedici,
E nevoie să ți se spună
Că îngerii nu mor.
Oricât de puternică ar fi
Minunea,
Cât de evidentă
Chemarea,
Cât de covârșitoare
Îmbrățișarea,
Uneori,
Ca să nu uiți că ești om,
E nevoie să ți se spună
Că cine nu se îndoiește
Nu învață să crească.
Oricât de limpede ar fi
Privirea,
Cât de frumoasă
Dorința,
Cât de cuprinzătoare
Inima,
Ca să nu mergi înapoi,
Când sufletul izbucnește,
E nevoie să ți se spună
Că iubirea nu e doar lumină,
Cum nici soarele nu e scutit
De pată.
Dar e împreună.
Și nicio minune
Nu există
Dacă nu e împărțită.
Arde în noi
Ispita renunțării:
La oameni,
Pentru a avea loc de respirat,
La gânduri,
Pentru a stopa ridurile frunții,
La credință,
Pentru a nu ne lega de invizibil,
La rădăcini,
Pentru a ne simți liberi,
La lucruri,
Pentru a face loc altor lucruri,
La vise,
Pentru a nu ne răni aripile,
La iubire,
Pentru a nu trăi prin celălalt.
Ne învârtim
Egoist
În jurul sinelui.
Și,
Ce-o să facem
Când n-o să ne mai găsim,
Fără toate minunile
La care-am renunțat
Pe drum,
De teamă
Să nu ne pierdem
Pe sine?
Voce caldă în buze ample – cireașă neagră. Ochii adânci, cu sprânceana blondă și plinul verde, pătat cu albastru și galben, subtil. Din gene, i se scurg povești neterminate iar obrajii alintă zăpezi fără culoare, alb. Gândul i se prelinge în cuvinte, repede, cu accent minor de altădată suceveancă. Trupul e firav, ca o zi de odihnă neterminată. Oasele mici, pasul pragmatic, țintind fără greș idealuri optimiste.
Read More »
În fiecare înfrângere
E-o victorie,
În fiecare povară
Un drum,
În fiecare speranță
Aproape iluzorie
Pe margini:
E scrum.Read More »
Cum știi că seara e minunată?
O trăiești plenar și nu mai știi să o desenezi în cuvinte:
Cremșnit scrijelit din farfurie, cu poftă. Drumul la bunica, în amintirea scufiței, cu picioarele alunecând pe zăpezi murdărite de nisip proaspăt și de ploaie. 
Unchi și mătușă, la pachet, așezați pe scaune distanțate strategic, pentru că urmează aceeași poveste, amintită diferit, în replici personale. El știe că ea a fost aleasa, dintr-o fotografie veche, purtată la piept în armată, cu planul de însurătoare bătut în cuie, idealist. Ea știe că el e alesul unui pariu, împărțit în peste 10 prăjituri râvnite, într-o provocare copilăroasă: cine trece de intrare prima cu un băiat la braț le primește.
Unchiul se leagănă pe scaun, agitat, și își amintește. Noi râdem, pentru că întâmplare nu pare să aibă niciodată mai mult haz ca acum. Cum să calci un necunoscut pe mână, noaptea, când ieși afară, și să nu-ți crească tensiunea? Să cauți cablul care aprinde becul, să-l aprinzi, și totuși să nu știi cine doarme în casa ta, pe podea, și să-l lași să doarmă până dimineață, „dacă tot a venit”?!
Pașii își amintesc de drumul mormintelor, apoi. Pentru că e înstelat și lună, e luminiță-n bradul ciobit în zăpadă și e liniște. Ochii se plimbă peste lumânări, peste copaci, spre stele. Un car mic aici, un car mare mai încolo și o „dansatoare”, cum îi zice unchiul. Îmi caut „Inorogul” meu și al Anei. Nu-l găsesc, dar mă mint că o fac, pentru că doare copilăria în mine, nostalgic. Iar ei, dragii noștri cu suflet, ne ascultă probabil, gândul bun, ne simt…
Și știu acum:
Oamenii buni nu cresc mari niciodată. Sinceri și frumoși, nu uită să lase pe fundul oalei, o porție și pentru „Ghiocel”, copilul străzii, care vine la oră fixa la ușa bunicii, pentru o farfurie de mâncare caldă. Oamenii buni au mereu casa plină; a treia casă de la vale primește musafiri peste noapte, se știe. Oamenii buni sunt acolo când le bați la ușă. Îți ascultă colindul cu drag și cu prăjitura ordonată-n platouri. Oamenii buni te strâng în brațe cu sufletul plin. Și te furnică revederea-n poartă, mână peste mână.
Mi-e seara minunată. Mă duc să o ascult!:)
Chgabriela's Blog 