Așa cum vii
Cu zâmbetul întins
Din ochii tăi
Pe obrajii mei,
Pari lumină.
E ceva din cer
În mâinile care
Îmbrățișează,
În privirile care
Mângâie
Și-n ciocolata
Ruptă
În pătrate egale,
De drag.
Așa cum rămâi,
Cu inima lipită
De a mea,
Ești minune,
Perfect imperfectă,
Așa cum sunt toate
Bucuriile
Care rezistă
Mai mult decât o clipă:
O viață.
Și de la capăt.
Oricât de mare ar fi
Credința,
Cât de hotărât
Pasul,
Cât de convinsă
Așteptarea,
Cât de sus înălțate
Aripile,
Câteodată,
Ca să nu te oprești
Pe piatra de care te împiedici,
E nevoie să ți se spună
Că îngerii nu mor.
Oricât de puternică ar fi
Minunea,
Cât de evidentă
Chemarea,
Cât de covârșitoare
Îmbrățișarea,
Uneori,
Ca să nu uiți că ești om,
E nevoie să ți se spună
Că cine nu se îndoiește
Nu învață să crească.
Oricât de limpede ar fi
Privirea,
Cât de frumoasă
Dorința,
Cât de cuprinzătoare
Inima,
Ca să nu mergi înapoi,
Când sufletul izbucnește,
E nevoie să ți se spună
Că iubirea nu e doar lumină,
Cum nici soarele nu e scutit
De pată.
Voce caldă în buze ample – cireașă neagră. Ochii adânci, cu sprânceana blondă și plinul verde, pătat cu albastru și galben, subtil. Din gene, i se scurg povești neterminate iar obrajii alintă zăpezi fără culoare, alb. Gândul i se prelinge în cuvinte, repede, cu accent minor de altădată suceveancă. Trupul e firav, ca o zi de odihnă neterminată. Oasele mici, pasul pragmatic, țintind fără greș idealuri optimiste.Read More »
O trăiești plenar și nu mai știi să o desenezi în cuvinte:
Cremșnit scrijelit din farfurie, cu poftă. Drumul la bunica, în amintirea scufiței, cu picioarele alunecând pe zăpezi murdărite de nisip proaspăt și de ploaie.
Unchi și mătușă, la pachet, așezați pe scaune distanțate strategic, pentru că urmează aceeași poveste, amintită diferit, în replici personale. El știe că ea a fost aleasa, dintr-o fotografie veche, purtată la piept în armată, cu planul de însurătoare bătut în cuie, idealist. Ea știe că el e alesul unui pariu, împărțit în peste 10 prăjituri râvnite, într-o provocare copilăroasă: cine trece de intrare prima cu un băiat la braț le primește.
Unchiul se leagănă pe scaun, agitat, și își amintește. Noi râdem, pentru că întâmplare nu pare să aibă niciodată mai mult haz ca acum. Cum să calci un necunoscut pe mână, noaptea, când ieși afară, și să nu-ți crească tensiunea? Să cauți cablul care aprinde becul, să-l aprinzi, și totuși să nu știi cine doarme în casa ta, pe podea, și să-l lași să doarmă până dimineață, „dacă tot a venit”?!
Pașii își amintesc de drumul mormintelor, apoi. Pentru că e înstelat și lună, e luminiță-n bradul ciobit în zăpadă și e liniște. Ochii se plimbă peste lumânări, peste copaci, spre stele. Un car mic aici, un car mare mai încolo și o „dansatoare”, cum îi zice unchiul. Îmi caut „Inorogul” meu și al Anei. Nu-l găsesc, dar mă mint că o fac, pentru că doare copilăria în mine, nostalgic. Iar ei, dragii noștri cu suflet, ne ascultă probabil, gândul bun, ne simt…
Și știu acum:
Oamenii buni nu cresc mari niciodată. Sinceri și frumoși, nu uită să lase pe fundul oalei, o porție și pentru „Ghiocel”, copilul străzii, care vine la oră fixa la ușa bunicii, pentru o farfurie de mâncare caldă. Oamenii buni au mereu casa plină; a treia casă de la vale primește musafiri peste noapte, se știe. Oamenii buni sunt acolo când le bați la ușă. Îți ascultă colindul cu drag și cu prăjitura ordonată-n platouri. Oamenii buni te strâng în brațe cu sufletul plin. Și te furnică revederea-n poartă, mână peste mână.