Număr timp
Pe emoții.
Nu mai știu să număr
Pe degete
De când mi-am crescut inima
Deodată
În ochi albaștri
Și zâmbet firesc.
Număr timp
Pe emoții:
Una ție,
Pentru pașii pe care îi faci
Spre mine,
Una mie,
Pentru așteptările cu aripi.
Și, tot așa,
Până o să-ncapă
În timp
Toată iubirea pe care nu știm
S-o trăim
Încă
Altfel decât numărând:
Secunde pe emoții.
Așa-i că pasul
Pe care-l faci
Spre înainte
Are miros
De copaci înfloriți?
E ca și cum
Ți-ai îmbiba inima
Într-un parfum proaspăt
De bucurie așteptată,
Nouă.
Așa-i că visul
Pentru care lupți
Are gust de cireașă
Dulce?
E ca și cum
Ți-ai strivi buzele
Într-un sărut inocent,
De bună vestire
Și zâmbet.
Așa-i că timpul
Pe care-l trăiești
În loc să-l ucizi
Cântărește cât sufletul tău
Și al meu
La un loc?
E ca și cum
Ai ști pentru ce
Dumnezeu cronometrează
Iubirile în secunde:
Pentru a nu pierde
Din frumusețea darului,
Ci a înmulți
Talantul
În veșnicie,
Din unul:
În doi.
Pe fiecare stradă
Curg oameni
În timp.
Își leagă șireturile,
Vorbesc la telefoane,
Tac în neștire,
Uită.
Și timpul
Le îmbătrânește
Nepăsarea,
Câte puțin,
În rid
Și-n umbră,
Până nu mai e vreme
Decât de sfârșituri.
Pe fiecare cuvânt
Curg litere
În timp.
Se încâlcesc în joacă,
Se ascund în metafore,
Se adâncesc în mistere,
Fără
Înțelesuri.
Iar timpul
Le îmbătrânește
Conținutul,
Câte puțin,
În sens
Ciuntit,
Până nu mai e loc
Decât de pauză.
Pe fiecare suflet
Curg alte suflete,
În timp.
Se privesc în ochi,
Se alintă fără scop,
Se apropie și se distanțează,
În dans.
Iar timpul
Le îmbătrânește
Alegerea,
Câte puțin,
În fiecare clipă
În care pare să nu mai fie
Vreme
Decât de indecizii.
Iar iubirea
Își ține inima
La braț,
Așteptând
Să fie suflet
Pentru suflet,
Să fie timp
Pentru timp,
Fără pauză,
Fără poate,
Fără bătrânețe.
În zâmbet.
Nu renunța!
Nu vezi?
Nu e nici frig sub piele,
Dar nici cald.
E loc de timp
În ochii strânși
De prea multe trecuturi.
Nu renunța!
Nu crezi?
Nu e nici bine-n minte,
Dar nici rău.
E loc de timp
În trupul greu
De prea multă-ntrebare.
Nu renunța!
Nu simți?
Nu e nici ieri în suflet,
Dar nici azi.
E loc de timp
În suflet plin
De prea multă iubire.
Cele mai multe momente le pierdem. Viața e o înșiruire de șanse. Ne agățăm, deseori, de cele care luminează puternic, pentru contrast, pentru felul în care am arăta în ambalaj, când ne privesc ochii curioși de pe stradă.
Și nu deschidem, aproape niciodată, pachetele mici, care înfloresc discret, pe marginea drumului.
Pierdem zâmbetele străinilor din metrou. Prea concentrați pe culoarea podelei sticloase și pe sunetul discordant al șinelor strivite.
Pierdem mâna întinsă a copilului care vrea să cunoască noutatea. Prea focusați pe ecranul cu butoane care traduce un dor silabic, fără emoție simțită în sărutul pe obraz.
Pierdem inima deschisă a celui care așteaptă. Prea obișnuiți să luptăm pentru sine, pentru vraja din vârful muntelui, spre care țintim.
Pierdem lacrima aprinsă pe obrajii durerii. Prea concentrați pe bucuria pe care ne-o dorim singulară.
Pierdem iubirea adevărată, care se înghesuie într-un pachet mic, scrijelit de încercare. Prea adormiți de noutatea unui ambalaj puternic, strălucind în nuanțe de așa zise iubiri, încă nedescoperite.
Pierdem totul. Pășind fără urmă. Fără speranță. Fără copilărie în ochi. Fără Dumnezeu.
Trece timpul
Prin degete.
Își scutură orele
De riduri,
În palme.
Trece timpul
Prin buze.
Își seacă secundele
Subțiindu-le seva
Și cuvintele.
Trece timpul
Prin păr.
Își albește momentele
Din rădăcini
Odată cu zăpezile
Apuse.
Trece timpul
Prin ochi.
Îi adâncește pleoapele
În priviri bătrâne
De înțelesuri.
Trece timpul
Prin inimi.
Le obosește bătăile
Și muzica,
Iubirea
Și visul
Până la ultima
Suflare.
De-ar trece timpul
Cu viteza gândului
Aprins
De întâmplare.
De-ar fugi,
Întețit de vântul schimbării
Așteptate.
Apoi,
În brațele tale,
Să se oprească
Visul,
Întregindu-și clipa.
O veșnicie doar:
Cât țin sufletele noastre
Împreună.
De s-ar topi
Așteptarea
Cu puterea focului
Mistuind povara
Nefirescului,
De-ar dispărea,
Subțiată de dorința cuprinsă
În ochii tăi.
Apoi,
În zâmbetul tău
Să se vindece
Dorul,
Din copilăria gestului.
Pentru totdeauna:
Cât ține tinerețea
Sufletelor lipite
În poveste.
Teamă.
Copilăria și-a bătătorit
Bocancii
Pe spatele meu.
Pielea nu mai surâde
Soarelui,
Fără cremă protectoare,
Oasele nu mai sar
Peste elastic,
Numărând,
Iar
Buzele nu mai zâmbesc
La superlativ.
Timpul îmi găurește
Pleoapele
Când le închid,
Îmi zbârcește pielea
Din obraz,
Îmi scutură iubiri
Din mâini,
Bătrâne.
Mai bine învăț
Să cresc
Mică
De Crăciun.
Și
Să dau calendarul
Înapoi
Când „moare” timpul
La cumpăna
Anilor.
Iubirea
Nu e
Niciodată
De sezon.
E o viață
Împărțită-n două
Bucăți
Deloc egale,
Dar care,
Împreună,
Formează
O veșnicie.Read More »
Nu știu de ce
Nu mai spun
Când vorbesc
Și nu ascult
Când aud.
Nu știu de ce
Nu mai cred
Când sper,
Nu mai merg
Când pășesc,
Și nu mai aștept
Când stau.Read More »
Chgabriela's Blog 