Îmbrățișarea

Știam:
Când te-aș fi văzut
Aș fi respirat
Tot aerul dintre noi,
Aș fi strivit florile
Portocalii
Sub degete
Și te-aș fi îmbrățișat:
Întâi cu inima,
Pulsând în viteză
Căldură
În vene,
Apoi cu gândul,
Raționând distanța
Din ce în ce mai mică
Dintre noi,
Iar,
La sfârșit,
Cu toată ființa,
Bucurându-se
De necunoscutul
Iubirii
Care se-nfiripă
În ochi,
În buze,
În mâini.

Dar,
Când te-am văzut,
Ți-am zâmbit
Scurt,
Ca să nu-mi strâmb buzele,
Te-am îmbrățișat,
Pe jumătate,
Cât să nu mă-nțelegi,
Și am început să tremur,
Strângându-mi degetele
În pumn,
De emoție și bucurie.

Pentru că nimeni
Nu e atât de pregătit
Încât să strângă
Pentru prima dată
În brațe
Un om
Care înseamnă
O lume
Și să nu se-mpiedice
Un pic
De întâmplare.

Advertisement

Numai

Pentru fiecare
Cuvânt
Pe care-l spui,
Eu spun o mie
De cuvinte.
E un dezechilibru
De litere
Între noi.
Dar cine a spus
Că numai cuvintele
Vorbesc?

Pentru fiecare
Zâmbet
Pe care mi-l trimiți,
Eu desenez o mie
De zâmbete.
E un balans
De zâmbete
Între noi.
Dar cine a spus
Că numai zâmbetele
Apropie?

Pentru fiecare
Îmbrățișare
Pe care mi-o dai,
Eu dau o mie
De îmbrățișări.
E un gol
De îmbrățișări
Între noi.
Dar cine a spus
Că toate îmbrățișările
Sunt la fel?

Pentru fiecare
Iubire
Pe care o taci,
Eu vorbesc o mie
De iubiri.
E un concurs
De iubiri
Între noi.
Dar cine a spus
Că există iubiri
Mai mari,
Sau mai mici,
Mai multe
Sau mai puține,
Când toate iubirile
Adevărate
Nu se pot calcula,
Cântări,
Sau număra
Vreodată?

Pentru că iubirile
Nu se nasc și
Nici nu mor
Odată cu oamenii,
Ci doar trec
Prin suflete,
Binecuvântând,
Și cresc:
Din bunătate,
Din dăruire,
Din jertfă,
Din mâinile care
Se strâng
Fără să mai știe
Să plece
Vreodată.

Du-te vino

Dacă pleci,
Îți strâng bagajul,
În avans:
Drumurile pe care am mers împreună,
Farfuria din care am mâncat cu aceeași lingură,
Îmbrățișarea pe care am uitat-o în camera de zi,
Telefonul de noapte bună
Și sărutul pe frunte de bună dimineața.
Cântăresc mult împreună,
Cam cât un suflet întreg
De copil.

Când o să cresc mică

Scad. Când o să cresc mică, o să iau cu mine toate drumurile pe care n-am alergat, de teamă să nu fiu luată-n râs. Oamenii mari nu aleargă. Pășesc simplu și egal pe trotuar, admirând sunetul pantofilor pe piatră.

N-am timp

N-am timp de-mbrățișare
Și nici de stăruință!
Îmi plouă în credință –
Murdar, din întâmplare;
Zâmbesc, în neputință,
Și-mi vând din umilință,
Pecetluită-n stare.

Cum să?

Ce n-aș da
Pentru un ochi de-al tău:
Unul singur,
Cu riduri fine pe margini
De la prea mult zâmbet,
Cu mijlocul albastru,
Profund,
Ca o urmă de cer singuratic
După ploaie.
N-aș ști oricum
Să-i iau pe amândoi cu mine.
Cum să pui două universuri
Într-un singur suflet?

Amintirea mea

Amintirea mea are
Vată de zahăr pe călcâie:
S-a topit sub talpă,
Nătângă,
Alunecând printre degete,
Roz, ca o jucărie de pluș comestibilă.
Zâmbetul tău era tot de vată,
La fel de dulce,
Dar alb,
Ca o copilărie proaspătă.

Dintotdeauna

Există oameni care nu știu să plece departe. Își fac bagajele minuțios pentru o nouă viață, își pun în buzunare preocupările, își cosesc iarba din drum și pășesc timid în necunoscut. Dar, când se întorc, e ca și cum n-ar fi plecat niciodată. Aceeași frumusețe în ochi, același accent, aceeași căldură molipsitoare în îmbrățișare.

Motive

Sunt sătulă de motive. Îmi încâlcesc neuronii și emoțiile deranjant, cu accent pe fluturi, pe aia care mor, de căldură, de frig, de absență. Nu mai știu să le curăț. Și pare atât de simplu când le dai altora: „Uite, ia și tu un motiv să zâmbești”. Și are efect. Pentru că ce dai crește, ce păstrezi pentru tine stagnează, se cuibărește în tine, prinde rădăcini, te cheamă în tăcere, îți cotrobăie prin inimă, dezordonat, acid…

Cercul

Aș împărți cu tine un cerc…
Îmi tot iese în cale:
Cu captele lipite,
Cu plinul râzând în soare,
Perfect…