Să te știu zâmbind


Mi-e dor să te știu zâmbind. O faci adeseori în vis, alergând pe scările de lemn, abrupte, spre camera ta, mică, dar plină-ochi de cărți și voie bună. În vis ochii îți sunt aceiași, fără rid încă, puternic verzi și dragi,  iar obrajii-s slabi, dar plini de viață și de bucurie.

Mi-e dor să-mi spui să vin să te mai văd, s-o iau pe Irina-n brațe și să ne uităm la filme HD cu setea unor ochi perfecționiști în imagine și voce. Să-mi povestești, mândru, de minunile tale, toate trei, mereu cele mai frumoase și iubite, prin ochii tăi. Să te bat pe umeri și să-ți ironizez deciziile bune, insistând, în glumă, pentru a nu știu câta oară, că “n-aș fi crezut că o să ajungi așa vreodată”. Iar tu, să te uiți la mine, după ochelari, și să-mi reproșezi, ironic: „adică, ce vrei să spui cu asta”?

2481_66740713083_596_n.jpg

Mi-e dor să te simt aproape. Să-mi iei sufletul în palmă și să-mi analizezi căderile și alegerile proaste. Să nu știi să-mi răspunzi cum ar simți nevoia confuză a unei fete mereu îndrăgostite de „cine nu trebuie”, dar să-mi răspunzi mereu corect, cu tăișul unei ironii de frate mai mare: „LASĂ ASTA!”.

Mi-e dor să-ți aud vocea mihocească din spatele ușii, când, pentru a nu știu câta oară, îmi lungesc vinerile pe canapeaua voastră, cu un pahar de vin în mână și bucurie în suflet. Să insiști să nu adorm cumva la ora 11, pentru că torrentul nu e gata încă și ai un film „tare” la copt, mereu cu săbii și eroi de lupte, așa cum ne-ai tot obișnuit, de când ne luptam în drum cu săgeți și tăișuri de lemn și tablă.

Mi-e cel mai dor, totuși, să crești odată cu mine. Să-ți admir firele albe din barbă și expresivitatea ochilor calzi, în cearcăne cunoscute de savant mereu scriind peste nopțile albe. Să te țin la curent și să-ți spun, fericită, că am găsit iubirea pe care mi-o negam înainte. Să-ți spun că îmi construiesc drumul pe urmele tale, în bucuria unei familii care crește, în fiecare zi, într-un suflet mai mare. Să știu că ești acolo, chiar dacă nu vorbim în cuvinte.

Mi-e dor să-ți spun la mulți ani și să-ți simt jena de suflet cu un an mai mare: „Mersi, măi!”. Apoi să-ți scoți artileria copilărească din suflet și să faci din ziua ta un prilej de sărbătoare cu râsete și amintiri din copilărie. Să te văd alintându-ți minunile, pe care le ții în brațe și să te simt fericit, chiar și atunci când ciondănești doi ochi verzi pentru că nu-ți stă părul cum trebuie.

Mi-e dor să fii, nu numai în suflet, iubire.

Advertisements

Poruncă


tumblr_nrehkqTBTP1qecnqzo1_500.jpg

Să nu urăști.

Ești umbră. O umbră crescută din ani și mersul mamei, desculț, pe urma șlapilor bunicii.

Ești celulă. O celulă strânsă din inimi bătând, de atâția ani, în alte inimi.

Ești prezent. Un prezent fierbând urme de trecut început într-un colț de lume atâtea culturi îmbrățișând iubire.

Ești tu. Ești eu.  Ești om lustruit din om și din privirea ochilor de cer, murind și înviind pentru tine.

Să nu urăști. Te-ai urî pe tine, adunat în ceilalți și-ai zdrobi toate inimile pe care le-ai avut, neștiind.

Să iubești ca pe tine însuți. Niciodată umbrind, din tine, bucuria de a fi un om în lume, o lume într-un om. Infinit.

 

Cred


Cred că cel mai ușor e când zâmbești. Când vezi dincolo de ziduri, de neputințe, de nu-uri și atâtea ocolișuri spre visul ăla cald, țintit atât de sus încât nu știe să nu doară sau măcar să înțepe câteodată. Așa suntem noi, oamenii. Suntem construiți din vis, luptă și o nemărginire de suflet.

tumblr_m6cyhvA7zT1r5gr02o1_500[1].jpg

Cred că cel mai ușor e când uiți.  Și ură, și palmă, și gândul atât de crunt de peste gard. Judecata e un accesoriu dobândit din prea multă analiză a propriei superiorități. Și cine n-a gândit vreodată că e mai bun decât celălalt, doar pentru că celălalt nu e „la fel”?

Cred că cel mai ușor e când dai. Din tine, în toate colțurile lumii. Chiar dacă mulți nu sunt pregătiți să primească și o să-și construiască ziduri peste iubiri. A da din tine e cea mai simplă metodă de a iubi și nu te epuizează ca esență niciodată. Din contră, te construiește mai plin, mai cald, mai aproape de cer.

Cred că cel mai ușor e să iubești. Firesc, mult, nesfârșit, complet. Până nu mai există loc de judecată, doar de iertare și mai multă iubire.

Și ce frumos ar fi în lume dacă am ști că ne naștem să iubim, nu să  simțim că nu e loc vreodată de mai mulți oameni pe același petic de pământ…

 

Întregire


De când îl știu, tace. Privește direct, cu ochi albaștri și clari, frumos. Uneori ascultă, alteori aude doar, dar nu îi e teamă să-și recunoască gândul dus departe, unde vocea mea nu poate ajunge. Când zâmbește, îi cresc aripi. Pe urmele buzelor ironice, mascate-ntr-o comedie pură despre ce înseamnă viață, fără a lovi ideile clare, își poartă copilăria într-o statură înaltă, dar care nu impune.

DSC09680.JPG

Se copilărește când îl admir și-și joacă sufletul în brațe, cu o bucurie a revederii, ca după prea mult timp departe. Acceptă din mine încrederea în oameni, chiar dacă naivă, și-mi povestește despre cum nu e totul bine în lume. Mă ceartă din priviri, fără cuvinte, când înțelegem că are dreptate, după ce așteptările mele cresc, mari, uriașe, prea sus.

Ne ținem de mână. Cu degetele înghețate, îmi cuibăresc tot sufletul în palma lui. E caldă și dragă. Mă acceptă cum sunt: grăbită, zăpăcind idei încâlcite despre lume, împiedicată și naivă, mereu fără răbdare, mereu căutând. Calm și rational, așteaptă să-mi revin și-mi pune pe umeri povara noilor lui fire albe. E al meu, cu bune și rele, cu negre și albe, întreg. Calculează procentual și masculin cât din inima lui e a mea, pentru ca să zâmbim apoi că încă mai e puțin de muncit până la infinit. Să avem pentru ce trăi, doar, cu bucurie și luptă.

Cred că Dumnezeu a aruncat peste noi, când ne-am promis nesfârșituri, bucuria de a ne avea aproape, peste umbre, și de a ne reveni copii din pașii mari sau iuți. Îmi este întregire și liniște și-mi regăsesc mereu inima în privirea lui albastră de copil trecut prin viață cu Dumnezeu în suflet.

Mi-e drag cât o lume, pe care i-o datorez, chiar și când nu i-o arăt, dintr-o încăpățânare de copil obișnuit să aibă dreptate. Și aleg o zi simplă să-i amintesc de ce viața lui e mai largă puțin cu o Gabrielă-n plus de mână.

Te iubesc.

 

La mulți ani!


De când învață să zâmbească, cu ochii lipiți de păpușa cu ochi albaștri și de sufletul mamei, își zidește încet frumusețea, cu genele în vânt și putere în umerii mici. Se construiește frumos, cu vocea caldă și bucuria de a purta în chip moștenirea femeilor dintotdeauna: gingășie, frumusețe, putere, sacrificiu, credință.

large.jpg

Calcă ușor pe urmele fiecărei zile, crescându-și aripile, pe cât de grele, pe atât de înalte. Învață că locul ei în lume e să ridice, să cuprindă și să iubească, mai ales când nu e merit de iubit. Pentru că iubirea ei va construi oameni din pietre și va deschide suflete spre lumină.

Uneori îi e greu. Își șterge lacrima în colțul mânecii, neuitând să zâmbească apoi, eliberată de povară. Pentru că nu uită să creadă, dincolo de durere și să lupte, dincolo de obstacol.  Sensibilă și de o naivitate cuceritoare, crede în frumusețea din fiecare om și uită de neputința ascunsă. în egală măsură, în fiecare. Iar asta o ajută nu numai să creadă, ci să și caute, să urce, să lupte, să mângâie.

Recunoaște minunea, din fiecare zi, și-și aranjează baticul sub barbă în fața icoanei, cu mâinile rugând. Mamă, ar putea duce la nesfârșit, pe lângă crucea ei, povara copiilor care i-au moștenit ochii și câte puțin din greutatea aripilor. Iubește imens, se descompune în fiecare durere, pentru ca apoi să se construiască, firesc, mai întreagă. Mulțumește pentru bucurie, fără să uite că, sub pașii grăbiți să ajungă, va fi mereu nevoie de putere, pentru munții pe care n-a învățat să îi urce încă.

Copil, mamă, bunică, în fiecare suflet de femeie e o sensibilitate care spintecă dincolo de aparență și un curaj care ridică umerii căzuți. La mulți ani, suflet de femeie  mereu frumos, mereu puternic, adunând bucurie-n zâmbet și-n aripi deschise. Să îți fie anul primăvară iar în suflet loc de iubire întreagă!

Să scriem istorie


România oamenilor frumoşi îşi luptă drumul pe baricade, cu inima lărgită de aşteptare şi „Colectiv”. Nu luptă pentru glorie, ci pentru bunătate şi bun simţ, pentru dreptatea gândului bun şi a justiţiei pierdute. Luptă pentru cafeaua şi cornurile împărţite medicilor de suflete mari, fără pretenţie de arginţi, pentru bucuria copiilor crescuţi cu visurile drepte şi oportunitate. lumanari-colectiv-11

Sunt mândră de mobilizarea sufletelor adunate-n stradă, de mucenicia eroilor care şi-au amorţit durerea pentru a salva alte vieţi, de mâinile pregătite ale medicilor, de lumânările aprinse şi de rugăciune.

Ceea ce doare, însă, e blamarea fără rădăcini, scormonirea în pământ pentru a căuta un „ceilalţi” în vină nejustificată, piatra aruncată în ograda vecinului, minţindu-ne că există o cauză bună în gest. În momente de revoltă, se disting uşor iubirile de uri, binele de rău, paşii făcuţi în direcţia greşită. Comunitatea adunată-n stradă e sufletul tânăr al României care nu mai are răbdare, nu e înjurătura aruncată-n vânt, palma dată obrajilor care nu îşi găsesc locul în discuţie.

Tragedia din „Colectiv” e, în sine, o revoltă. Pentru că a pierde un suflet înainte de vreme, chiar dacă pentru cer, înseamnă să te lupţi cu tine însuţi pentru a accepta schimbarea, absenţa, iubirea fără formă de pământ. E nevoie de mai multă iubire în curajul nou-născut al României, pentru ca cei care au pierdut, să găsească în jur alinare. V-o spune cineva care a pierdut, în conştienţa gândului că ceea ce pierzi uneori e definitiv.

Să lăsăm blamul deoparte şi să ne bucurăm de victoriile sufletelor din stradă care înţeleg că îngrădirea sub un sistem încă găurit de interese înseamnă a ne îngropa firescul obiectivelor şi visul în pământ.

Să lăsăm preoţii să se roage, chiar dacă nu în văzul lumii, fără să cerem judecată acolo unde nu cunoaştem conţinuturi în afara banilor care se cer sau nu cu icoana. Să nu ne angajam într-o vânătoare de suflete, acuzând dincolo de substanţa lucrurilor care ar trebui să ne apropie de cer. Crescută fiind în biserică, cu ceaslovul în mână şi partiturile la activ, vă spun că binele sufletelor din spatele reverendelor nu se va vedea în ecrane, şi nici genunchiul plecat, chiar dacă nu în faţa clubului. Există oameni care nu merită noroiul și nici obrazul întors.

Revolta nu e închegată în statistici şi număr de spitale şi biserici; e pentru schimbarea celor care decid ca binele să fie împărţit corect, fără marjă de eroare prea evidentă la niveluri înalte.

„Asasinii” sunt cei care ne ţin sufletele-n cuşti conştient, cu promisiuni de mai bine care nu vine niciodată, ci rămân în stare de proiect.

Ne cerem schimbarea, cu inima sus. Avem forța anilor din spate, înveliți în promisiuni de staniol, fără țintă.

Vino, Românie frumoasă cu bogăție-n pământuri, și adu-ne bucuria pierdută în generații de așteptare.

Să scriem istorie!

Teoria nunţii ca-n poveşti


Nu toate poveştile frumoase încep cu “a fost odată”. Unele poveşti încep brusc şi cald, ca o răsuflare adâncă îngropată în trandafiri portocalii şi emoţie pură. Încep urcând rapid, pe o pantă veselă în care mâinile ajut mâini să se caţere, să parcurgă, să alerge spre o bucurie atât de vie, încât doare puţin descoperirea inimilor.

Povestea noastră e despre legământ şi zâmbete fireşti. Începe cu o noapte lungă, suferind a emoţie, tremur şi veghe. Se scaldă-n puterea dimineţii visânde şi a mâinilor elegante în sfârşit descoperind mâini, ca soţ şi soţie. Continuă în frumuseţea coroanelor acoperind minţi care caută să zboare dincolo de acoperişul unei biserici vorbind despre ceruri, şi în privirea pe furiş a ochilor care vor fi mereu acolo să te aştepte. DSC09711

Drumul nostru începe cu promisiunea de a nu uita începutul, de a-l creşte dincolo de piatră şi de umeri gârboviţi. E despre iubirea care nu condiţionează, nu cere, nu spintecă. E despre acceptare a bucuriei de a fi suflare de cer, cu gust de pământ, lipit în sufletele care ştiu că o să se poarte, pe faţă, pe dos, în obstacol şi linişte. E despre acceptarea nesfârşitului într-o lume îndrăgostită de sfârşituri.

Ne bucură cântecul, cuvintele şi fiecare gest din sufletele dragi care ne protejează iubirea cu priviri calde. Gândurile copleşesc gânduri, versurile curg, muzica simte. E nuntă scăldată-n frumos, al bucuriei de a fi împreună pentru zidirea unei singure vieţi din două suflete. Simţim frumuseţea şi Dumnezeul inimilor pline. E o minune să fi ajuns aici, în atâta lumină şi bucurie a întâmplării.

Florile vorbesc despre toamnă, zâmbetele roiesc a începuturi. Iar noi, îmbrăţişând fiecare emoţie, ne purtăm iubirea plină, ştiind că, după ani de drum şi picioare obosite, după ce plinul se scurge puţin prin rândurile rărite de inimi, vom avea încă temelia puternică a binecuvântării zilei care ne-a unit.

Mulţumim pentru iubire. Mulţumim pentru poveste. Nunta noastră “ca-n poveşti” rămâne scrisă într-un prezent continuu pe care ni-l dăruiţi cu atâta emoţie.

Să rămânem iubind!

Să înțelegem


Să înțelegem că atunci când vorbim, cuvintele noastre aduc lumină sau întuneric, se depun ca un praf gros peste ochii celui care ascultă sau deschid privirile spre mai mult cer.
gossip
Să înțelegem că atunci când bârfim, neadevărul lucrurilor pe care le aprindem sapă adânc în sufletul care le primește, umbrind bucuria de a cunoaște oameni, de a avea încredere, de a se apropia, de a se deschide. Ochii care înțeleg ar putea să nu-și mai schimbe niciodată privirea, pentru că au aflat deja prea mult, fără să știe să mai cuprindă adevăruri. Pentru că, de multe ori, bârfa are nuanța atrăgătoare a unui drog cu efect euforic, se depune în adânc de suflet, zidește întuneric cu senzație de lumină.

Să înțelegem că atunci când săpăm în oameni, căutând ascunzișuri care dau impresia unei „crime” încă nedescoperite, care ne-ar schimba în momenul dezgropării în minți învățate, ne micșorăm sufletele, le murdărim de puterea pe care ne-o atribuim singuri, de a judeca acolo unde numai Dumnezeu ar avea iubirea să decidă.

Să înțelegem că vorbele nu sunt imateriale, ci au greutatea plumbului, atunci când mint sau când subjugă.

Să înțelegem că nu vorbind despre ceilalți ne câștigăm iubirea și respectul sufletelor care s-au decis să asculte, ci cântărindu-ne propriile trecuturi, propriile gânduri, propriile greșeli.

Să înțelegem că tăcerea de multe ori nu ascunde, ci respectă: viața, trecutul, sufletele care nu-ți aparțin ca să le judeci.

Privește-ți ochii în oglindă. Mai au limpezimea cerului, după ce vorbești? Dar ochii pe care i-ai îngropat în țărână, netăcând?

Dragul meu


Hai să nu mai vorbim despre ani și sfârșituri. Suntem doar doi copii, cu inima crescând în piept nemuriri. Ne jucăm de-a indienii. Fumăm pipa păcii într-o lingură de lemn, scobită la mijloc, și spunem povești în jurul focului din grădină; despre „Inimă de urs” și „Winnetou”, despre grizzly și scalpuri în colecții. Avem acuarele pe față, de la Tempera, și ne doare puțin cearta mamei că le-am răspândit în măști, și nu pe blocul de desen, în teme pentru acasă. Tu nu porți tricou, în spirit de Old Shatterhand, eu am fustă colorată, hanorac încheiat în jurul taliei și codițe strâmte în păr. Suntem pe bune. Fluierăm în lupte și ne împăcăm în pipa păcii.
988673_10152047652923084_360881560_n
Afară e cald. Ne bucură Donald din revistele cu benzi desenate și cireșele galbene din copacul din stânga. Purtăm aceleași haine ca ieri, doar că poala și buzunarele sunt mai colorate. În păr am încă o frunză de ieri, încâlcită în cosițe. Tu lupți cu sabia de lemn și tablă pe care abia ai terminat-o. Știe tata de ce ai cheia de la atelier. N-avem griji, în afară de a ne păstra secretele verișorești după colțurile casei: tu cu Maria a lu Țuțu, eu cu Ancuța, Maria cu Țuțu.

E ora 8 jumate. Televizorul e mic și alb negru. De pe cuptor, ne încruntăm sprâncenele să înțelegem. Prințesa Sissi e fermecătoare. Eu adorm. Maria își face temele. Tu consumi creioane negre la publicitate. Desenezi frumos, cu umbre, portrete din manualul de artă. Suntem norocoși să ne avem, chiar dacă nu știm și ne uităm urât unii la alții în fiecare zi.

Să nu vorbim despre sfârșituri. Tu zâmbești cald, noi te admirăm crescând. În aripi, în inocență, în lumină. Aici e încă frumos și cald, pentru că trăiești în suflete. Încă mă aperi de privirile fără folos, încă alegi filmele HD și le schimbi după primele minute, încă te privești în oglindă și nu ești convins că se așează bine ochelarii sau cămașa la guler. Încă dai cu aspiratorul în pauza de scris și uiți să speli vasele până îți vine inima acasă de la muncă. Încă ne iubim, fără să ne-o spunem și mi-e dor să-ți spun la mulți ani timid, într-un capăt de telefon sau la un pahar de vin alb de Focșani.

Anii n-au rost când zâmbești atât de frumos în lumină. Dar suntem slabi aici, cu riduri în frunte și inimi strânse. Așa că, om drag cu ochi enervant de verzi și frumoși, la mulți ani. În sufletele noastre.

Și să ne vedem cocoțați din nou în cireșul bunicii, citind din Proloage cu intonație copilărească și voce caldă.

Ar fi


Ce bine ar fi dacă ne-am privi lumina ochilor și am recunoaște că nu existăm când e întuneric, decât pentru a aștepta lumina. Am înțelege că importantă nu e finețea obrazului tânăr, nici bucuria trecătoare a buzunarului plin, ci mâna căutând și găsind degetele pe care să le îmbrățișeze până la sfârșit, chiar și când unghiile strâng pielea de durere, nu numai când mângâie fericirea de a le descoperi pielea.
tumblrm34a0rSokP1qbrjfso1500large
Ce bine ar fi dacă am înțelegea rostul trupului care crește, ca apoi să scadă. L-am hrăni nu numai cu pâine, ci și cu frumusețe și cuvinte care zidesc înțelepciune. I-am prețui puterea de a respira aerul curat de după ploaie, fără a-l tulbura, de a îmbrățișa cu propriile mâini, simțind cum se încălzește sângele din bucuria sufletului, i-am purta de grijă cu voință, cu iubire. Și n-am disprețui niciodată carnea și sufletul care ne zidesc: mai mici sau mai înalți, mai drepți sau mai încovoiați, mai plini sau mai slabi. Dar oameni, în minune.

Ce bine ar fi dacă am ști că nu vom muri niciodată. Am înțelege că sufletul se hrănește pentru veșnicie. Că orice artificiu pe care-l creștem în trupuri ne construiește și sufletul deopotrivă. Iar sufletul nu moare, ci moștenește toate petele pe care le vărsăm în noi, toate bucuriile pe care le aducem, toate luptele pe care le biruim.

Ce bine ar fi dacă n-am uita să iubim. Am copilări la nesfârșit și am aprecia lumina sufletului de lângă noi, care luptă să ne fie aproape, pe atât de mult pe cât ne iubește. N-am mai judeca ce avem și nu găsim în celălalt, nici lipsa din noi, biruită în celălalt. Am înțelege că darul e complet: cu bucurie, cu defecte, cu pauze și cuvinte, cu urcușuri și coborâșuri, dar mai ales cu o mare iubire. O iubire care nu e meritul nostru, ci al cerului care ne unește.

Ce bine ar fi dacă am înțelege că iubirile nu mor niciodată. N-am mai îngropa bucuriile cerului în noi, fără să ne deschidem vreodată sufletul, de teamă că nu-l vom mai putea închide vreodată. Am iubi firesc, simplu. Mereu prețuind, mereu luptând, mereu bucurându-ne. Chiar și când îmbătrânim, încovoindu-ne spre pământ și murind in trup. Născând în suflet veșnicie.