Încă


e6d897b22abde70f0e78275f2b51bcd8
Nu te-aștepta
Să crească munți
Din vise
Și să se-așeze veșnicia
Simplu,
Pe iubirea ta,
Doar pentru că e mare
Și nu doare-acum.

Așteaptă-te
Să fie greu și simplu,
Să fie bine
Și să fie rău apoi,
Să fie piedici
Peste drumuri line,
Și bucurie multă
În suflete crescând
Cu ochii-n cer
Și inima
În inimi.

Nu te-aștepta
Să nu mai fie luptă,
Căci lupta e în oameni
Orice-ar fi.

Așteaptă-te să ai
O mână strânsă-n mână
Zdrobind din timp
La unison.
Iar lupta toată
Spre rău
Și spre mai bine
Să o împarți
Mereu la doi.

Așteaptă-te-n iubire
Nu să-ncapă
Fericirea lumii
Toată
În inima crescută
De-un vis naiv
La doi,
Ci ca-n căderi
Să te ridici
Mai bine
Și să lupți
Mai abitir
Cu inima lui
În brațe,
Pe-un legământ
Pe care să îl porți
Spre veșnicii
Pe deget
Și în suflet.

Căci fericirea
Nu e
Să nu treci
Prin piedici
Și căderi,
Ci să-nțelegi
Că-n capăt
De chinuri și de luptă
E mâna lui
În mâna ta,
Strâns,
Încă.

Advertisements

Oameni


Oamenii plâng. Își așează obrajii în palme, își agață sufletul în cui, pe pauză, și varsă lacrimi, neștiind să mai plece, să mai rămână, să mai uite, să mai încerce. Își spală rănile și păcatul cu strigăte surde sau lacrimi tăcute, pentru toate poverile pe care simt că nu mai au putere să le poarte în spate. Își plâng crucea, își plâng aproape bucuriile și plinul tristeții, dorul crunt și pașii greșiți, își plâng sufletul și trupul, cu greutatea visului așezat prea sus, a țintei prea departe, a iubirii care, deodată, copleșește.
index
Pentru fiecare lacrimă, însă, Dumnezeu mai îndreaptă puțin drumul, mai apropie visul, mai înmoaie zâmbetul, mai deschide sufletul, spre tot ceea ce însemni și încă nu știi, copleșit de puterea negurii pe care o așezi, buimăcit, între tine și lumină. De teamă.

Oamenii râd. Se descarcă de tot chinul drumului, de zăpăceala firescului, de urmele altor oameni ținuți în brațe și râd: pentru copilăriile care nu mor, ci cresc în trupuri gârbovite, dar însetate de viață, pentru conversațiile pline, pentru ironiile fine, pentru clipele dragi, pentru bucuria de a împărți din ceea ce sunt, pentru amintirile din care au învățat să fie „oameni mari” în trup, „simpli” în suflete.

Pentru fiecare bucurie pe care o sădești în ceilalți, însă, Dumnezeu îți dăruiește mai mult, zâmbind și construindu-ți sensul în frumusețea darului: un suflet mai mare, o vorbă mai înțeleaptă, o minune coincidentă, o iubire care nu știe să scadă, un dar mai mare de împărțit. Pentru că viața nu există singular, ci a fost făcută să se împartă la infinit, până-n mijloc profund de fericire clară.

Oamenii se plâng. De dureri, de datorii, de scuze, de căderi, de neputințe. Mai sus de toate, însă, sub fiecare lacrimă, sub fiecare jertfă, crește o rădăcină groasă de om în devenire. Cu fiecare lacrimă – o povară mai suportabilă, cu fiecare bucurie – o înțelegere mai simplă a lucrurilor, cu fiecare credință – un pas mai mare în iubire. Ce bine ar fi dacă am vedea lumina din spatele zidului înainte să înceapă urcușul. Am renunța mai puțini la viață înainte să o începem. Și ce bucurie ar fi când am ajunge sus și ne-am împărți iubirea, clară, triumfătoare, din vârf de izbândă.

Am ști că niciodată groapa din mijlocului drumului în care se întâmplă să cădem, privind spre cer, nu e decât popasul pe care e nevoie să-l facem pentru a respira viața, gândul, locul, înainte de a crește un pic „mai oameni”, „mai frumos”, „mai iubire”. Din luptă.

O lume


1966955_10152255457849399_181326948_n
Nu ți se cere să muți munții,
Nici să duci singur povara lumii-n spate,
În neînțelesul drumurilor moarte,
Nu ți se spune să-ți aduci sudoarea frunții.

Te vrea cu inimă să-ți trăiești darul
Să-ți aperi vrerea până ești pământ,
Să îți porți pașii, mici, cum sunt,
Spre bine, chiar dacă simți amarul.

Nu ți se-aduc lupte în spade,
Ci drumuri multe, din care să alegi,
Și poate n-o să simți că înțelegi
De ce e calea strâmtă bună-n roade.

Vei spune că e greu, în spate,
Să cari și cruci, și lacrimi, și poveri,
Însă mai mare crești astăzi, din ieri,
Atunci când inima-ncercând, nu scade.

Să fii senin înveți din greutate,
Nu privind lumea cu ochii-nchiși de teamă,
Căci, dăruind ce ai și ce nu ai de seamă,
Vei ști să simți lumina până-n moarte.

Și să iubești înveți când crezi în bine,
Și vrei să fii mai mult decât te simți,
Când poți să faci un pas, nu mulți, prin suferinți,
Să crești iubirea înspre – dinspre tine.

Un pas se cere, o rugă, o-ncercare
Credință-n ascedent de suflet mic sau mare.
Ca să fii bine, chiar dacă poate doare,
Un pas în doi e-o lume ce nu moare.

„Comun”-itate


Oamenii taie. Le place sunetul cărnii pe lama cuțitului, despicând conținuturi până atunci neglijate, brutalitatea judecății smulse dintr-un potențial atât de comun de a fi împotrivă, atât de des confundat cu „a avea o părere”. Îi hrănește libertatea de a spune, restrânsă neglijent în „a spune ce nu spun ceilalți”, indiferent de context, de adevăr, de argumente. În a spune „despre ceilalți”crowd_texture_by_stahhhscream-d3begh0Read More »

Își caută pașii


Compun. Ia uite: îmi sar gânduri din păr. Se încolăcesc în teorii nefondate, își scutură literele de intensitate și mucegai și evadează nepoftit, lăsând în urmă gol… Căci așa s-au obișnuit gândurile mele…

Scriu. Din rânduri îmi crește sufletul. Nu, nu de bucurie. Și-a înecat serotonina de dimineață, într-un acces de teamă. Se umple de litere amestecate haotic, de emoții crescute din îmbinarea lor aleatorie, sprijinite în sensuri pe care nu le caut. Își crește propria poveste… Căci așa e sufletul meu…

Și iar compun. Ha! Uite: îmi plâng celulele. Își bocesc neputința, laș. Le separ sistematic, până-mi uit răbdarea în goluri și renunț. Și se amestecă din nou, preferential, în grupuri de regrete… Căci așa sunt celulele mele.

Simt. Îmi scurg începuturi din umbre. Ce? Nu știai că se poate? Totul e posibil, așa mă învăța mama când îmi rezolva problemele la mate. Dar mi se împiedică începuturile de sfârșituri. Se luptă strident, tardiv. Își cer prioritatea nemilos, sfâșiind. Își caută pașii. Se pierd în necunoscut și râd… Căci așa sunt începuturile mele.

Cuvinte


Adun. Cuvinte multe. Le amestec, le înghesui placid, pentru ca apoi să le descos de litere și să le sfâșii. Le sortez și le despart: „tu aici”, „tu acolo”. Când văd că nu mai e loc, le înghesui la loc și le acopăr cu emoții, ca să se uniformizeze. Lovindu-se cu coatele, îmi râd în nas, perfide, și mă împung cu sensuri ironice, chiar dacă în mine nu mai e loc de confuzie…

Azi mi-au hrănit permeabilul minții cu înțeles neghiob. Și-au strâmbat literele în optimism neștiutor și mi-au trântit în fața ochilor propoziții de suprafață. În parcursul cuvintelor, mi-am pierdut din demintate. Le-am dat generos, pe alocuri subtil, cu nuanțe de întrebare, hrănind o idee aridă, personală, aproape stupidă în elan.Read More »

Teama așteptare


Teama… îți umbrește visele și îți construiește ziduri în fața dorințelor, îți izolează gândul în tăcere, una care țipă neputincios pe dinăuntru, îți consumă timpul construind drumul spre înapoi mai mult decât spre înainte și îți face din viitor un trecut uzat, spre care revii fără idee, instinctual. Pentru că, până la urmă, trecutul are siguranța faptului consumat…

Rece, cu tremur emotiv resimțit în ceafă, teama te blochează în așteptare… Paradoxal dorinței de a zice sau face ceva, aștepți, dar îți dorești rezultatul luptei, deși efortul tău unic e așteptarea…Read More »