Confuz

Nu știm.
Măsurăm suflete
Cu rigla ascuțită
Și căutăm
Răspunsuri
În buzunare.
Uităm
Că frumosul
N-are tipar
Și nici nu crește
Dacă îl ascunzi
În capăt de suflet.

Nu știm.
Lăsăm timpul
Să treacă
Și blocăm
Sentimente
În ochi semideschiși.
Uităm
Că fiecare clipă
Pierdută
Nu învie
Și nici nu se aprinde
Dacă o ții
Numai pentru tine.

Nu știm.
Ne-ndrăgostim
De calcule
Și lăsăm
Oameni
În urmă.
Uităm
Că fiecare suflet
Pierdut
Nu crește
Și nici nu se bucură
Dacă îl tai
Din tine.

Uităm
Să fim acolo
Când povara crește
Pentru că nu mai e aer
Suficient
Pentru mai mult
De un suflet.

Știu.
N-am ochii mari,
N-am spate drept
Și nici un zâmbet
De tipar.
În pielea mea
Vor crește riduri
Dar
Din mâinile mele
Îmbrățișările
Nu vor ști să moară.
Aleg albul
Din noapte
Și lumina
Din întuneric,
Chiar dacă-mbătrânesc
Iubind.

Și nu mai am
De mult timp
Mingea
În teren.

Plăți

Pentru fiecare pauză
Un exces,
Pentru fiecare absență
Stridență,
Pentru fiecare tăcere
Vorbărie,
Pentru fiecare piedică
Un zbor,
Pentru fiecare lacrimă
Un hohot,
Pentru fiecare privire
Clipiri
Îndepărtate.

Pentru fiecare tu,
Un eu
Zicându-ți „Neața”,
Scurt,
Cu sărutu-n buză
Și tăcerea obosită
Calculând excese
Pe minutare
Și-n cafeaua îndulcită.
Să țină
Cât e ziua de lungă
În absență.

Zbor

Să nu tai
Niciodată
Aripile abia deschise
Pentru zbor.

Ochii ridicați
Spre cer
Nu-și pot lua avânt
Decât prin zâmbetul
Celui care îi privesc,
Iar
Un zâmbet
Absent
E suficient
Pentru a îndoi
Aripile
Aprinse
De frumusețea
Zborului.

(Absent) Nemotivat

Ți-aș spune că
Nu contează umbra
Când e atâta soare.
Dar, când pielea-i albastră
De prea mult frig,
Răcoarea mă îndoaie
Și-mi tremură
Ființa
Când vreau
Să te ating,
Să-ți cer,
Să-mi fii
Prezență,
Lumină,
Peste umbră.

Egoism

Îmi place absența ta.
N-aș fi zis-o ieri.
N-aș zice-o nici mâine
Probabil.
Dar azi îmi lipsești
Mai puțin:
Cât o îmbrățișare singulară,
Atât!
Pentru că azi văd mai bine
Toate celelalte îmbrățișari
Pe care mi le-ai refuzat
Nefiind.

Inimă de scorțișoară

Mi-e inima de scorțișoară:
Arde.
Și-ar stinge mușchiul într-o cană cu vin:
Fiert
Și ar bate în ritm de colind:
Nuanțat,
Ca filosofia ta, mută,
Când pleci,
Pășind…

Când.

Știi cum e când vrei să scrii ceva frumos?… Când îți surâd literele din taste, dar nu mai știi deodată să le combini, saturate de subiecte anodine și de redundant comod? Când e vineri 13 și ai putea să te legi bine-mersi de o superstiție personal nejustificată dar care poate să umple pagini amuzate de coincidență? Când, fidel începutului de weekend (vineri), inboxul e gol, citindu-ți, parcă, gândurile-n abandon de chef „muncitoresc”, și vrei să scrii: ceva frumos, ceva ce nu s-a scris, ceva ca ziua de azi, mai răcoroasă decât plinul verii sufocant?

Motive

Sunt sătulă de motive. Îmi încâlcesc neuronii și emoțiile deranjant, cu accent pe fluturi, pe aia care mor, de căldură, de frig, de absență. Nu mai știu să le curăț. Și pare atât de simplu când le dai altora: „Uite, ia și tu un motiv să zâmbești”. Și are efect. Pentru că ce dai crește, ce păstrezi pentru tine stagnează, se cuibărește în tine, prinde rădăcini, te cheamă în tăcere, îți cotrobăie prin inimă, dezordonat, acid…

Tu

Tu pleci când stai
Și fugi când te apropii,
Și te mai miri că-n mine ochii
Își vând din vise
Când genele umbresc
Din rai…

Accidente

Mi-ai călcat pe aripi!
Le-am crescut frumos, albe,
Din tăcerea ta goală,
Și le-am croit cu înțelesuri…
Dar te-ai împiedicat stângaci
În drumul spre mine,
Sugrumându-le zborul.
Mi-ai călcat pe aripi, copilule!