Fără sfârșit


tumblr_mgjc9bIFmi1rhf69vo1_500
M-am așezat
Pe-un fulg
Și m-am topit în colind.
Am cântat
Până a ajuns
Gândul,
Pe-un acord de chitară,
În mâinile tale.

Ai privit
Fulgul
Topit.
Semăna cu o lacrimă,
Strivită.
Ai strâns palma
Pe inimă,
Și-ai dat drumul
Cântecului
Înăuntru.

De atunci
Tot cânt
Și nu știu
Să mă opresc
Decât pe pleoapele tale
Când se deschid,
Îm zâmbet,
Și mă pierd.

Crăciun fericit,
Ochi albaștri!
Să străluciți
În vestea cea mai frumoasă
A unui decembrie
Târziu:
Iubirea
Care se naște
Și nu îmbătrânește
Niciodată.

Advertisement

Dragă Moșule,


Știu că nu mai suntem. Am urcat treptele vieții câte două, în speranța că vom ajunge sus, fără să îmbătrânim. Am pompat inima cu bucurie în extremă și tristețe în cădere, fără echilibru. Am jucat anul în pariu de „sigur” și „poate”, fără să știm că echilibrul se pierde când alergi. Am promis și am uitat, am descoperit oameni și i-am acoperit cu așteptări. Am câștigat, ca să pierdem apoi. Știu că nu mai suntem…copii.

lightstock_129157_xsmall_user_6617753Ți-am cerut mereu bucurie de copil. Pentru că sinceritatea ochilor care se joacă și plâng, se bucură și iubesc atât de simplu și curat, nu poate fi înlocuită cu nimic, niciodată. Te-am provocat să vii. Nu cu saci de jucării sau dulciuri, ci cu liniște și bucurie caldă. Acum nu mai aștept. Doar cred, știind că fiecare Crăciun are în el sfințenia și speranța unei inimi calde, chiar dacă e frig în ieslea rece.

Azi ți-aș spune altfel. Te-aș lua deoparte, cu sufletul strâns, și ți-aș cere să aduci credință în sufletele slabe. Să bați la uși care nu se deschid, la geamuri care nu au lumini în globuri, la inimi din care s-au scurs bucuriile în cădere și vină. Să dai speranță, putere, sufletelor care au alergat atât de mult, încât nici acum nu mai știu să se oprească, de teamă să nu se lipească de pământ.

Te-aș ruga, apoi, să mai ridici din poveri. Umerii slabi nu au loc de cruci grele de Crăciun. Alină durerea spatelui gârbovit, ridicând măcar pentru o clipă crucea. Iar, în locul ei, acoperă sufletul cu putere și gând bun. Să poată merge drept, înainte.

Apoi, te-aș lua de mână și ți-aș spune să vindeci iubirile de praf. Pentru că, de prea multe ori, se-mpiedică de inimi care nu știu să vadă sau să îmbrățișeze când drumurile se-ncâlcesc și părul albește.

Fii tu bătaia din inimile moi, bucuria din ochii care nu vor să se deschidă, pașii picioarelor înlemnite de teamă, zâmbet în buzele care plâng. Adu-l pe Hristos din iesle în suflete, ca să simtă din nou iubirea care nu știe să moară vreodată.

Știu că nu suntem… copii. Dar crește-ne sufletele, să încapă în noi bucuria ochilor care văd, pentru prima dată, zâmbetul vieții primite-n dar. Să-nțelegem că binele e în noi și crește când îl împarți. Așa cum orice copil își împarte jucăria preferată cu cei care îi iau în brațe.

Fă tu, Moșule, din Crăciun, minune!

Nu deranjați!


CHRISTMAS5340077
Nu deranja
Mijlocul
Sufletului meu.
Știu că
Ai tendința
De a-l aerisi
De Crăciun,
Ca-n orice altă
Sărbătoare.
Lasă-l
Să respire
La fel:
Cu bucurie,
Cu regret,
Cu rugăciune
Care încă urcă.
Dacă-l întorci
De pe o parte
Pe alta,
S-ar putea să
Se rănească
Iubirea
De marginile
Ascuțite bine
Tot anul.

N-aș vrea
Să sângerez
De Crăciun.

Lasă-mi mijlocul
Sufletului
Să crească
La fel
Până-n cumpăna
Dintre ani
Și
Nu-i zidi,
Cu forța,
Scuturi
De dorințe
Pe care să le lepăd,
Apoi,
Când nu mai e loc
De putere,
De prea multe
Așteptări.

Nu deranja
Mijlocul
Sufletului meu.
Mai bine sincer
De Crăciun.

Crăciun în rai


Mă sunai de ziua mea și îmi spuneai, în ton cald și ironic: „Păi na, la mulți ani”. Atât. Simplu. Și în urarea ta îți simțeam tot sufletul. Nu ne vorbeam des. Când povesteam, însă, știam că sufletul nostru a rămas în același loc, dacă nu poate a mai crescut un pic, în iubire de frate și soră. Așa cum e firesc, în anii care împart bucurie.

Mi-am dat seama cât ții la mine pentru prima dată când ai vrut să ameninți un băiat care nu mă trata „cum trebuie”. „Nu te merită”. Hai să plecăm acasă”. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Eram mică. Iar tu erai acolo, părintesc, deși nu cu mult mai în vârstă, și-mi apărai aripile frânte.
index
Anul trecut pe vremea asta, reciclai barba de câlți pentru Moș Crăciun. Zâmbeai ironic la gândul că iar o să-l mănânce barba, că e veche și aspră, și n-o să reziste mai mult de câteva colinde să fie mesagerul cerului. Îl aranjai mustața și brâul și te strecurai printre copii. Pentru că asta erai, încă.

Vinerile erau ale noastre. Veneam cu oboseala la etaj și așteptam să mă cuibăresc în canapeaua voastră mereu caldă la un film și un pahar de vin de Focșani. Până să reușim să vedem unul, treceau ore, pentru că niciodată imaginea nu era perfectă, subiectul nu era bun, boxele nu erau aranjate… Perfecționist în toate, reușeai să ridici orice făceai la rang de artă. Erai un stres mare împachetat într-un trup mic, și-un suflet de două ori mai încăpător. Și te certam că-ți pierzi ochii la calculator, deși te iubeam pentru asta.

Eram mândră de tine. Erai fratele meu „geniu”, pe care-l împărțeam în vorbe peste tot în lume. Erai omul cu pereți zidiți în bibliotecă, scriitorul înțelept, sufletul cu ochi verzi și zâmbet de vedetă. Erai fratele meu pe care nu știam să-l pun în tipare. Cel mai bun.

De când desenai perfect portretele din manualele de artă, până când sculptai săbii din lemn și tablă pentru războaiele din drum cu băieții, știai să trăiești frumos. Nu în excese, dar niciodată în minus. Pentru că mereu era ceva de făcut, ceva de zidit, ceva de iubit. Niciodată puțin.

Știai ce înseamnă familie. Erai totul pentru sufletele care te așteptau acasă. Îmi erai model de iubire și de sens în familie, în viață, în parcurs. Ți-ai trăit anii cu fruntea sus, cu inima sus, cu mintea la tot ce e în lume și mai sus de lume.

Să ne spui cum e în rai, dragul nostru. Să împarți fericire și acolo și să verși din firmiturile bucuriei și în sufletele noastre. Că sunt mici și încă se sperie pe drum, încă șchiopătează, încă se împiedică.

Nu știu să-ți scriu cum simt. Dar, din suflet mic, îți datorez o lume. Pentru că, prin ochii tăi, am învățat ce înseamnă iubirea care se jertfește pentru celălalt. Pentru familie, pentru lume, pentru rai.

Sper să împărțim Crăciunul și acum. De acolo, de departe, să ne strângi sufletele în brațe, când cântă colinde. Să adormi răul și să desenezi în noi senin, din cerul pe care l-ai câștigat. Ca să avem curaj să trăim Crăciunul în bucurie, așa cum ne-a învățat Moșul cu barba de câlți, când îl vestea pe Dumnezeu la ușa de fier.

 

 

 

 

Dacă uiți


Dacă nu știi despre ce e Crăciunul, închide ochii puțin. Adoarme în tine lumea culorilor sclipitoare, a brazilor atât de înalți încât acoperă sufletele mici, a cadourilor cumpărate ușor, gata împachetate.

Dacă nu îți amintești despre ce e Crăciunul, vindecă-ți buzele de prea multe cuvinte. Lasă tăcerea să spună în litere pe care poate nu le cunoști, dar le simți. Oprește-te din graba urărilor copiate. Ridică-ți inima puțin mai sus de tavanul împodobit cu luminițe de brad crud, în miros de iarnă care spune o poveste, dar pe care nu o mai știi. Întreagă.light

Dacă nu simți despre ce e Crăciunul, închide ușa supermarketurilor în zgomot de reducere, a suprafeței uneori prea strălucitoare a sărbătorii prea des fără conținut, când ambalajul fură priviri îndrăgostite de iarnă.

Crăciunul e căldură. Însă, nu căldura generoasă a șemineurilor, ci a ieslei. E căldura care crește din împărțirea sufletelor, și nu a cadourilor simbolice. E dăruirea nu din ce ai, ci din ceea ce ești. Așa cum a făcut-o El, iubind.

Crăciunul e liniște. E pacea care acoperă sufletele în colind sincer, necalculat în câștiguri, a Celui care a fost și nu a încetat să fie.

Crăciunul e frumusețe. A cerului care se unește cu pământul, pentru a-l ridica mai sus. În credință, în iubire, în speranță. E acasă, chiar și pentru cei care nu și-au găsit-o încă.

Crăciunul nu e niciodată singular. Nu e despre ceea ce am eu, ce vreau eu, ce sunt eu. E despre ceea ce suntem cu ceilalți. E iubirea care recunoaște darul de a ne avea unii pe alții. E minunea care renaște, în fiecare an, fără a se pierde vreodată. În fiecare colț de lume.

Crăciunul e jerftă. Pentru că nicio iubire adevărată nu și-a desenat marginile, fără a-și vărsa înăuntru conținutul. Cu luptă, cu speranță, cu credință. Și, dacă a te sacrifica pentru o singură persoană poate însemna totul pentru tine, ce înseamnă jertfa pentru o lume întreagă? Atât de mare e iubirea care se naște în fiecare an de Crăciun. Infinită.

Paradoxuri firești


tumblr_nfcp70Nfnt1sfku6po1_500
Paradoxul
Darului:
A da
De unde nu ai
Și totuși
A avea
Mai mult.

Paradoxul
Bunătății:
A împărți
Din tine,
Până nu rămâi
Cu nimic
Și totuși
A rămâne
Cu mai mult.

Paradoxul
Iubirii:
A-ți cuibări
Sufletul
În alt suflet
Până nu mai rămâi
Cu deloc
Și totuși
A rămâne
Cu mai mult.

Paradoxul
Crăciunului:
A aduce iubirea
În lume
Printr-un Om,
Ca să nu mai rămână
Pământ
În suflete,
A muri
Pentru iubire
Și totuși
A rămâne
Dumnezeu.

Îmbucurare


O dată pe an nu știu să scriu, într-un orgoliu pronunțat pentru celelalte 364 de zile ale anului. Scriu revenind pe fiecare literă. 2013-12-24-3337E un amestec de bucurie măcinând ochi obosiți în autenticitate și nostalgie a anului care moare. Poate nu a trait intens fiecare clipă. Poate a vorbit în doi peri câteodată sau și-a prins zilele în ușă, zăpăcit, nemaiștiind să numere matematic. Dar și-a dus bucuria până la capăt, în brad colorat și zâmbete curajoase.

Crăciun cu bucurie, oameni dragi! Să vă fie sfârșitul de an lumină și pace!

Și, cu ultimele cuvinte pe care nu știu să le scriu altfel: „La mulți ani, tată! Să ne trăiești încă 62 de Crăciunuri!”

Și da, primim cu colindul. La geam, la ușă și-n căsuța virtuală, împodobită intens cu urări redunante, dar sincere!

Crăciun


2013-12-24-3335
Pe fiecare an învins
Se-adună praf croit pe-ascuns.
„Ne doare chipul, e de-ajuns!”
Se plâng ochi, buze, dinadins,
Până se strânge rid în suflet,
Nepătruns.

Anul e copt de suferință,
În ochii ce nu văd din pas în pas,
Ci-și plâng, nebuni, din stăruință
Cu aripile smulse de răgaz,
Până se-adună praf peste speranță,
Din impas.

Și-apoi se-ntinde peste porți
Crăciun bogat în leacuri sufletești;
Își suflă bucurie-n sorți
Și cimentează-iubiri firești,
Cu anul pus la descântat
Pe la ferești.

Colindu-i drag, omul e bun,
Îmbrățișarea-i vindecare-n stoc
Peste dureri, din tremur, se adun
Ochi calzi și mână prinsă-n joc
De sărbătoare sfântă, zâmbet plin,
Din loc
În loc.

Mamă, aprinde lumina!


Mamă, e întuneric pe hol. Iar ai stins lumina când dormeam. Nu, n-am crescut. Încă îmi tremură obrajii când își mișcă umbrele colții pe întunericul pereților. Încă-mi crește respirația sub plapumă când încerc să visez, cu genele strivite-n cearcăne timpurii. Aprinde, mamă, lumina pe hol! Nu știu să fiu om mare, încă.

Mamă, e frig în Suceava. Îmi tremură genunchii sub jeanșii subțiri. Mâinile-mi chinuie nasul, cu vârfurile amorțite și unghiile strânse. E plita încinsă și-mi cuibăresc gândurile pe cuptor. Nu mai vreau să cobor. E prea bine în amintirea mea, cu miros de pâine-ncinsă și griji necunoscute. Mai pune-un lemn pe foc, mamă. Știi că-mi tremură genunchii după ce colind în ger…
images
Read More »

Dragă Moșule


Nu mai știu cum arăți. Ți-au pus fes roșu pe cap și barbă ondulată pe obraji, ți-au așezat un zâmbet ilar pe buze, să fii fotogenic. Un clișeu de revistă. Ți-am cerut o fotografie demult, îți amintești? N-a ajuns nici acum… Când eram mică de tot, cât o ghindă uitată pe masa de bucătărie, îmi imaginam că ai obrajii trași, ochii adânciți și riduri dese pe frunte. O frumusețe ascetică, subtilizând în chip povara unor dorințe pe care nu puteai să le uiți niciodată. Pentru că îți construiau sufletul. Sincer. Întreg. „La scara B, un copil credul, și-a scrijelit pe felicitarea argintie un desen: o bicicletă verde, cu roți subțiri, ca a vecinului de la 4; la spitalul „Sfântu Ioan” o fetiță care-și șterge nasul cu mâneca, își aranjează dorința pe un șervețel, agramat și din suflet: „s-ă nu moară mama mâne”; sub un brad de plastic, doi copii își râd soarta frățească, servind pe furiș caramele din pomul bucuriei, și își împărtășesc secrete la ureche: Mie sigur o să-mi aducă o tabletă, i-am lăsat și-un pahar de ceai pe noptieră. Cu miere.”

Mi-ar plăcea să vorbim. Să-ți înțeleg povara din spate. Cred că e tare grea în perioada asta. Îți mulțumește cineva vreodată după ce aterizezi pe horn și le îmbraci noaptea în poveste?

Craciunul-in-cele-mai-frumoase-povestiri
Și acum am emoții când îți scriu. De când cu lumea rigid îmbrăcată în costum sau strivind dureros podele sub tocuri, am învățat să cresc mare. Mi-am luat în brațe cuvintele, mi-am pus în cârlig sufletul copilăriei și am așteptat să vii, fără să îți scriu. Când citeam “Povestea de Crăciun” a lui Dickens mi te imaginam șoptindu-i lui Scrooge la ureche, învățându-l că „binele pe care ai șansa să îl faci e cel mai bun cadou pe care poți să-l primești de Ajun”. Și încercam să nu mai dau din banii mamei colindătorilor, ci să-mi descarc averea din gâsca albă, cu gaură la gât.
Între timp, am adunat în „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri” ale Nemirei „Spiridușii Crăciunului” și „Șapte drumeți sărmani” ale lui Dickens. Cu gândul la tine și la binele pe care îl împarți.

Vreau să fiu copil, Moșule, de Crăciun! Să-mi strâng între degete bomboanele cu lichior furate din cutia tatălui, să-mi râd vacanța de iarnă printre dinți, cu chef de colind și chitară-ntre degete înghețate, și să nu știu ce înseamnă întreținere și rate, plângându-mi ignoranța, lipită de fusta mamei. Vreau să mă strige bunica la masă de la poartă și să-mi fie teamă să mai stau la joacă-n drum, chiar dacă șotronu-i incomplet scrijelit pe trotuar. Vreau un suflet neciobit de întâmplare, un oracol cu inimioare la colț și o foaie albă pe care să trasez tremurând o Sailor Moon naivă, visând la Mamoru și la trandafirul roșu.

Iar seara, târziu, sub candela aprinsă-n teamă de duhuri rele, vreau să adorm știind că viața e o copilărie pe care, dacă vrei, poți să n-o pierzi niciodată.

Acest articol participă la Superblog 2013.

Nemira_rosu