Fabrica de minuni

Greșesc
Atunci când îmi aprind
Ochii direct
În ochii tăi,
Absenți,
Și-i înfășor
În „bună dimineața,
Minune”
Dar,
Dacă nu ți-aș spune,
Aș muri
Puțin mai repede.
Pentru că tăcerea roade.

Greșesc
Atunci când îți vorbesc
Fără oprire
Și te-nvălui
În speranță,
În care nu vrei
Să te zbați,
Dar,
Dacă n-aș vorbi,
Aș muri
Puțin mai repede.
Pentru că absența doare.

Greșesc
Atunci când te iubesc
Fără popas
Și te chem
În pas grăbit,
Fără să rabd
Distanța dintre noi
Dar,
Dacă n-aș iubi,
Aș muri
Puțin mai repede.
Pentru că
Orice aripă
Pe care n-o exersez
În zbor
Îmbătrânește
Înainte de vreme
Și se frânge.

De ce să împărțim
Sfârșitul,
Când putem trăi
Începutul
În fiecare zi,
Fără să îmbătrânim
Vreodată
În ochii celuilalt?

Advertisement

Început

Începuturile au gust de ploaie curată și miros verde. Pe fiecare stradă, începutul meu zâmbește, cosmopolit, și-și aranjează părul ciufulit după ureche.

Pentru că Londra e un suflet frumos, cu ochi albaștri, nu-i rezist chiar și atunci când nu mă întreabă. Sunt prezentă, trup și suflet, într-o poveste frumoasă, pe care încă o încep, când îmi strivesc privirea în pământ, a jenă neștiutoare.

Și pot să spun cald că povestea mea, abia începută, își râde sufletul la soare, cu inima pulsând în piept emoții neștiute. Pentru că, de la fereastra mea, Londra e o realitate cu accent hotărât și inimă de floare portocalie.

Privirile

Am văzut oameni trecând peste pietre. Se loveau, crăpând în călcâie și coate. Își târau sufletul prin noroi, devenind una cu pâmântul. Se luptau cu munții, sărind prăpăstii crase de neputințe adunate comun, în ecouri. Își ardeau buzele în soare, numărându-și pașii stârniți de deșerturi și putere scursă din ochi, pe obraji.

Am văzut oameni venind. Își lăsau în urmă stâncile, urcate greoi, cu burta pe piatră, trecutul, sub formă de ciob de sticlă, găurind pașii la fiecare încercare de a merge mai departe. Se schimbau cu fiecare copac, sub care poposeau, pentru a-și trage sufletul, de prea mult soare, de prea multă dorință, de prea mult.

Am văzut oameni plecând. Ieșeau întregi din cuvinte spuse și adunate fidel într-o povară din ce în ce mai greoaie, mai înaltă. Se scuturau de litere și plecau. Întâi alergând, de teamă să nu-i prindă trecutul de umeri, apoi mergând încet, respirând oboseală și încredere.

Din fiecare moment al drumului prescris într-o viață, oamenii pleacă și revin, cu durerea în ochi. Dor cuvintele nespuse, oamenii refuzați, gândurile pierdute la suprafață. Oamenii trec: din amintiri, din obstacole, din vieți plănuite în doi, cu ceașca de cafea prinsă-n zâmbet. Rămân, însă, privirile – gesturi suave, construind începuturi fără sfârșit. Pentru că o privire ca a ta lovește dincolo de sfârșituri, în eternitate.

De vizavi

Fulgeră lamă de ochi
Peste întuneric.
Din mine crește ploaie
Peste pervaz,
Până la blocul de vizavi,
Treptat,
Ca o muzică învățând ritmuri
Cu fiecare bătaie
De inimă,
Căutându-și pereche
Fără răgaz.

De sfârșituri

Oamenii se îndrăgostesc de sfârșituri. Sunt ambalate frumos, în hârtie colorată și lumină, și copiază cosmetic începuturi autentice. Se agită câte un suflet când le privește de aproape, pentru că au urme de xerox pe margini. Altele își trăiesc plin dragostea perisabilă în copia proastă, până ce se epuizează total, în plin de suflet entuziast și naiv.

Încearcă alături

Început?
N-avem!
Încearcă alături.
Mie mi se-adună sfârșituri
Pe fileu
Și n-am atâtea mâini
Să le adun,
Și nu mai compar
Trecuturile cu prezenturile.
În număr:
Dă cu minus!

Neștiință

Curge strop peste uscat.
Aș zice că mi-e mică
Haina asta nouă,
Că mă strânge
Și mi-e cald.
Dar curge strop peste uscat
Și naște-n mine,
Plin,
O lume,
Molipsind goluri
De povești netrăite.

Aș vrea…

Să mă schimb. Bucată după bucată, să mă șterg din mine, parazit îngropat în gânduri năuce, dar ambalate în speranță puerilă, pentru că văd… Colț după colț, să adun păianjenii grași împânzind emoțiile cu praf și ecouri duhnind a iubiri adormite. Să sting focuri crescute din lacrimi inflamabile și să uit… cum din mine crește un mormânt cu miros de piatră veche și cu litere încriptate direct în permeabilul sufletului.

Să mă schimb? Să alin zgârieturile roșii cu vorbe, ciudate vorbe încă neștiute, dar căutate cu atâta sârg, din nerăbdare, din neputință, din întrebarea cu răspuns atașat, ignorat sistematic până s-au cerut ochii deschiși, pentru a nu știu câta oară.

Să mă schimb, da! Să-mi pun așternuturi noi, proaspete, cu miros necunoscut, dar frumos, ca un zâmbet nou după o zi proastă. Și să știu… Că, dacă mă opresc din mers, drumul mă duce mai departe.

Își caută pașii

Compun. Ia uite: îmi sar gânduri din păr. Se încolăcesc în teorii nefondate, își scutură literele de intensitate și mucegai și evadează nepoftit, lăsând în urmă gol… Căci așa s-au obișnuit gândurile mele…

Scriu. Din rânduri îmi crește sufletul. Nu, nu de bucurie. Și-a înecat serotonina de dimineață, într-un acces de teamă. Se umple de litere amestecate haotic, de emoții crescute din îmbinarea lor aleatorie, sprijinite în sensuri pe care nu le caut. Își crește propria poveste… Căci așa e sufletul meu…

Și iar compun. Ha! Uite: îmi plâng celulele. Își bocesc neputința, laș. Le separ sistematic, până-mi uit răbdarea în goluri și renunț. Și se amestecă din nou, preferential, în grupuri de regrete… Căci așa sunt celulele mele.

Simt. Îmi scurg începuturi din umbre. Ce? Nu știai că se poate? Totul e posibil, așa mă învăța mama când îmi rezolva problemele la mate. Dar mi se împiedică începuturile de sfârșituri. Se luptă strident, tardiv. Își cer prioritatea nemilos, sfâșiind. Își caută pașii. Se pierd în necunoscut și râd… Căci așa sunt începuturile mele.

Începutul

Durham miroase a ploaie uscată și a plapumă caldă. Își întinde oasele pe străzi proaspete, verzi, își desenează viața în căsuțe cu acoperișuri egale și își cântă anii în accente.

Oamenii râd. E frumos aici… iar ploaia doarme.