Ce ți-aș spune dacă am fi

Bună dimineața,
Iubire.
Ți-am lăsat
Cafeaua
Pe noptieră.
Mi-am topit
Inima
În ea
Să fie
Mai puțin
Amară.

O zi caldă
Ca ochii tăi.

Atât.
Și-un pup
Pe frunte,
Să mai netezească
Din griji.

PS: Știi tu… Din suflet.

Advertisement

Dă

Nu mă îndepărta. O să tac. O să strâng în celule dorul pe care îl meriți, cu adaosul zilelor în care nu ne-am văzut, de prea multă distanță. O să adun în bătaia inimii muzica zâmbetului tău de revedere.

Nu mă îndepărta. O să-i dau timpului timp, în lacrimă scundă și surâs de amintire. N-o să ucid trecutul, o să-l iubesc, zidindu-l în prezent cu mâinile îmbrățișate.

Nu mă îndepărta. Nu-mi spune să uit. Dumnezeu nu presară oameni în drum, din copilărie. Îi alege după suflet. Îi îmbină armonios, până se unesc într-un drum cu zâmbet. Niciodată perfect, dar cald. Niciodată ușor, dar întotdeauna mai greu când unul dintre zâmbete se decide să moară.

Nu mă îndepărta. Nu-mi dărâma siguranța de a fi întreagă în suflet, în ceea ce simt. O să râd, o să plâng, o să-mi cresc aripi, greoi, pentru NOI. O să fiu aici, dincolo de tăceri, dincolo de cuvinte în intenții strâmte de distanțare.

Nu mă îndepărta. O să mă las în bătaia drumului, cu ruga pe gene. O să împart cu tine totul, chiar dacă n-o să spun. O să fiu sinceră. N-o să-mi neg niciodată buzele, ochii, chiar dacă nu mai sunt ale mele. Le-am dăruit demult, într-un februarie strâns de frig, dar crescut de surpriză.

Nu mă îndepărta. Fii tu. Fără teamă. Fără așteptări. Fii bine. Ajută-mă să împletesc iubire. Din noi. Sună prea mare, nu? Prea neîncăpător în hainele astea strâmte. Dar sufletul…sufletul nu știe să scadă. Lasă-l să simtă. Să se bucure. Să aleagă.

Nu mă îndepărta. Așteaptă. Dă-i timpului speranță. Dă-i timpului timp.

(Nu-)mi amintesc

Nu-mi amintesc
Cum era
Când nu ne vorbeam.
Probabil
Soarele nu răsărea
Dimineața,
Ci apunea
În fiecare clipă
Până se stingea
În ultimul nor.

Trecând

Crește amintirea. În timp, i se arcuiesc sprâncenele peste ochii-n geană lungă iar buzele i se subțiază firesc, în moștenire uitată. Mâinile i se lungesc în degete subțiri, cu unghia lată, ca a tatei, iar picioarele îi obosesc repede, odată cu anii scobiți de esențe.

S-a schimbat ora

S-a schimbat ora de mult, de la „a fost odată”, de când credeam în fiecare zi ca într-un început inegalabil, entuziast în pașii necunoscuți și-n încântarea zâmbetului studențesc de pe hamacul albastru.

S-a schimbat timpul, de când minutele treceau în ore, așteptându-ți vocea la ușa de lemn lăcuit, cu picioarele în șlapii prăfuiți de vacanță. De când emoțiile gâtuiau cuvinte, în joacă, naiv, iar ochii furau distanțe până la obrajii tăi pigmentați într-o aluniță perfectă deasupra buzelor curbate în accent, atât de familiar.

Amintirea mea

Amintirea mea are
Vată de zahăr pe călcâie:
S-a topit sub talpă,
Nătângă,
Alunecând printre degete,
Roz, ca o jucărie de pluș comestibilă.
Zâmbetul tău era tot de vată,
La fel de dulce,
Dar alb,
Ca o copilărie proaspătă.

Ți-aș fi, dacă

Ți-aș fi spus. Simplu. Ca un bună dimineața clișeic, intrând pe ușă odată cu hainele, cu mâinile, cu zâmbetul. Ca o ploaie grăbită, în ritm comun, fără muzică, dar cu înțeles în direcție. Ți-aș fi spus că nu există lume când ții ochii închiși. Că nu exiști, pentru că nu știi să privești când genele se strâng pe obraji, credule. Că tu doar vezi. Și pleci.

Mi-a plouat în poveste

Mi-a plouat în rimă.
S-au diluat începuturile
Și sfârșiturile,
Literele-nalte
Și cerneala-ngroșată.
Din tine a rămas o pată
Cu linii scunde,
Indecise,
Apoetică, fără poveste.
Mi-a plouat în rimă,
Iubitule.

Israelul din vis

Am citit azi ceva frumos: „The Tallest Man on earth is the dreamer”. Deși m-am născut pe „picior mare” cum ar zice o prietenă, și „lung” cum ar zice alta, continui să cresc, în vise… Închid ochii și mă plimb, fără rezerve: prin case, prin lume, printre oameni. Și cresc. Îmi asum culorile, parfumul și nuanța specială a fiecărui loc, a fiecărui om, a fiecărui drum. Pentru că visătorilor nu li s-au impus niciodată limite, ci au fost lăsați să crească, așa, încet, cu fiecare vis, și să scadă cu fiecare realitate. Pentru că visele își cer dreptul la viață ca bobocii înflorirea, în fiecare zi câte puțin..

Uneori, când îmi iau avânt și amestec visul cu realitatea până se aprind fiecare de gustul celuilalt, îmi construiesc din vise drumuri și le pășesc. Ca atunci.., în mai, îți amintești? când m-am trezit împinsă din avion în lumea pietrelor albe. În stânga palmieri, în față deșert, în dreapta viață. Și nu-mi trebuia nimic mai mult…

Și-mi amintesc…
Trag aer în piept. Are miros de dor și de piatră încinsă, albă, așa cum îmi place mie. Din ea se înalță, istoric, iubiri. Înghesuite strâns unele în celelalte, pietrele zidesc, albe, catedrale. Grandioase sau timide, ne vorbesc în pilde și ne cufundă vocile șoptite în ecou. Aruncată de Mediterană pe mal, Catedrala catolică Sfântul Petru își etalează coloanele falnic, în cântec de clopote. Prietenă îi este de mult timp Catedrala Sfântului Mihail și Gavriil, iubitoare de umbră, înghesuită între trepte și drumuri șerpuite. Mă îndrăgostesc a nu știu câta oară de Israelul din vis…

Amar…

Ți-am spus ceva. Simplu. Cu iz de „ce mai faci?”… Dar am vrut să vezi în cuvinte tot ce se poate citi printre rânduri. Pentru că nu știu să-ți spun la fel cum știu să simt.

Ți-am dedicat un vis. Natural. Ca imaginea unor mâini încâlcindu-și degetele insistent și strâns. Cu teama că dacă se desprind, nu se vor mai întâlni niciodată. Pentru că n-am învățat să te trăiesc mai mult decât în vis.