Firescuri umane


Adevărul e că nu existăm fără luptă. Ne încordăm mușchii, ne întindem pielea pe ținte atât de îndepărtate, încât dor ochii de prea multă distanță. Ne dorim totul, deși n-am știut niciodată ce înseamnă întregul în afara cuvintelor. Ori, fericirea e atât de simplă, încât nu o putem cuprinde în conexiunile minții obișnuite să complice, să urce, să ridice, să se îndoiască.
images
Nu știm să mergem, fără să ne îndrăgostim de obstacol, de ocolișuri. Calea se îndoaie de atâtea ori în drumuri aprinse, în ispite care conving, în culori care sufocă definind plăcere și aparență, încât uităm de unde am plecat și unde e bine să ajungem. Uităm de cer, când ne îndrăgostim de pământ și de lumină, când ne alină întunericul, ascunzând ceea ce ochii se tem se vadă. Adevărul.

Ne încâlcim iubirea pe liste pe care nu reușim să le completăm vreodată cu totul. Pentru că iubirea nu se explică, se simte, se ridică la cer, se acceptă. O murdărim cu motive și încercări, o întunecăm, străduindu-ne să-i găsim rădăcinile și mersul, uitând să trăim darul, frumusețea, minunea. Căutăm logica din spatele luminii ochilor care privesc ochi, și al zâmbetului care iubește prin alt zâmbet. Confundăm îndoiala simplă, de a fi om care vrea să crească, să caute, cu analiza amănuntului, care taie dincolo de lumină, în suflet. Orice idee spintecată prea mult în motive, își va crește ancore, care să oprească în loc sufletul însetat de negativ, de a căuta răul, acolo unde binele caută să lumineze.

Ne e teamă de moarte, mai mult decât de veșnicie. Nu putem cuprinde ideea iubirii până la sfârșit, pentru că uităm de bunătate, de împreună, de suflet. Ne îmbrăcăm în a avea, mai mult decât în a dărui, în a fi, mai mult decât în a fi pentru celălalt. Ori, lupta de a fi pentru sine nu aduce decât un croi mai fin al unei haine de mândrie, care te ajută să urci, însă nu în suflet, în minte. De sus, de unde lumea pare mică iar puterea întunecă, niciodată n-o să învețe iubirea să crească. Pentru că nu e loc în inima plină de sine pentru darul sufletului celuilalt. N-am fi oameni dacă nu ne-am îndoi. Însă am fi mai oameni dacă am învăța să ne îndoim de sine, spre a crește, nu de ceilalți.

Crede în bunătate, în mâna care ridică, în Dumnezeul din spatele ochilor buni. Crede în nesfârșituri, în copilăria sufletelor cu aripi, în puterea rugăciunii care împarte. E simplă fericirea. Se împarte într-un zâmbet comun pe-un covrig împărțit, cu mai mult mac pe partea celui pe care îl iubești. Nu e nevoie să dăruiești comori cu greutate, ca să afli că iubești. E nevoie de o mână întinsă la timp și-un cuvânt care întâlnește o întâmplare caldă. Cu inimi.

Advertisements

Fabrica de minuni


tumblr_ltwnxiX3LT1qf70r5o1_500
Greșesc
Atunci când îmi aprind
Ochii direct
În ochii tăi,
Absenți,
Și-i înfășor
În „bună dimineața,
Minune”
Dar,
Dacă nu ți-aș spune,
Aș muri
Puțin mai repede.
Pentru că tăcerea roade.

Greșesc
Atunci când îți vorbesc
Fără oprire
Și te-nvălui
În speranță,
În care nu vrei
Să te zbați,
Dar,
Dacă n-aș vorbi,
Aș muri
Puțin mai repede.
Pentru că absența doare.

Greșesc
Atunci când te iubesc
Fără popas
Și te chem
În pas grăbit,
Fără să rabd
Distanța dintre noi
Dar,
Dacă n-aș iubi,
Aș muri
Puțin mai repede.
Pentru că
Orice aripă
Pe care n-o exersez
În zbor
Îmbătrânește
Înainte de vreme
Și se frânge.

De ce să împărțim
Sfârșitul,
Când putem trăi
Începutul
În fiecare zi,
Fără să îmbătrânim
Vreodată
În ochii celuilalt?

Reparații


tumblr_l2uyo6Fiik1qaa3ivo1_500
Am urcat mult.
De unde am ajuns,
Vedeam oamenii mici,
Cât boabele de mac
Într-un lan de pământ:
O humă micșorată,
Microscopic.
Nu-mi ajungeau
În dreptul ochilor,
Crescuți de iubire,
Nici pietrele,
Nici sfaturile,
Nici lecțiile
Odată învățate.
Muntele
Pe care am urcat
Mă ferea
De cuvinte.
Crescusem
Din drumurile
Tocite,
De mână cu
Fericirea,
Și nu mai era
Loc
De alți ochi
Sub genele mele.
Apoi,
Într-un pas prea mare
Peste griji,
M-am împiedicat.
Am luat o gură
De pământ
Și mi-am cunoscut
Gustul.
De aici,
De jos,
Oamenii sunt înalți
Și puternici.
Nu le ajung ochii
Cu privirea.
La sfârșit de an,
După ce m-am ridicat,
Am învățat
Să nu mai alerg
Și să strig,
Când mă-nghesuie
Gândul,
În vis de nemurire:
Descălțați-vă
Când intrați
În sufletul meu
Și
Circulați cu grijă,
Pe margine.

Mijlocul
E în reparație.

Privirile


Am văzut oameni trecând peste pietre. Se loveau, crăpând în călcâie și coate. Își târau sufletul prin noroi, devenind una cu pâmântul. Se luptau cu munții, sărind prăpăstii crase de neputințe adunate comun, în ecouri. Își ardeau buzele în soare, numărându-și pașii stârniți de deșerturi și putere scursă din ochi, pe obraji.

eye_2044536bAm văzut oameni venind. Își lăsau în urmă stâncile, urcate greoi, cu burta pe piatră, trecutul, sub formă de ciob de sticlă, găurind pașii la fiecare încercare de a merge mai departe. Se schimbau cu fiecare copac, sub care poposeau, pentru a-și trage sufletul, de prea mult soare, de prea multă dorință, de prea mult.

Am văzut oameni plecând. Ieșeau întregi din cuvinte spuse și adunate fidel într-o povară din ce în ce mai greoaie, mai înaltă. Se scuturau de litere și plecau. Întâi alergând, de teamă să nu-i prindă trecutul de umeri, apoi mergând încet, respirând oboseală și încredere.

Din fiecare moment al drumului prescris într-o viață, oamenii pleacă și revin, cu durerea în ochi. Dor cuvintele nespuse, oamenii refuzați, gândurile pierdute la suprafață. Oamenii trec: din amintiri, din obstacole, din vieți plănuite în doi, cu ceașca de cafea prinsă-n zâmbet. Rămân, însă, privirile – gesturi suave, construind începuturi fără sfârșit. Pentru că o privire ca a ta lovește dincolo de sfârșituri, în eternitate.

De sfârșituri


Oamenii se îndrăgostesc de sfârșituri. Sunt ambalate frumos, în hârtie colorată și lumină, și copiază cosmetic începuturi autentice. Se agită câte un suflet când le privește de aproape, pentru că au urme de xerox pe margini. Altele își trăiesc plin dragostea perisabilă în copia proastă, până ce se epuizează total, în plin de suflet entuziast și naiv.black-and-white-end-forest-road-way-Favim_com-457905_largeRead More »

Își caută pașii


Compun. Ia uite: îmi sar gânduri din păr. Se încolăcesc în teorii nefondate, își scutură literele de intensitate și mucegai și evadează nepoftit, lăsând în urmă gol… Căci așa s-au obișnuit gândurile mele…

Scriu. Din rânduri îmi crește sufletul. Nu, nu de bucurie. Și-a înecat serotonina de dimineață, într-un acces de teamă. Se umple de litere amestecate haotic, de emoții crescute din îmbinarea lor aleatorie, sprijinite în sensuri pe care nu le caut. Își crește propria poveste… Căci așa e sufletul meu…

Și iar compun. Ha! Uite: îmi plâng celulele. Își bocesc neputința, laș. Le separ sistematic, până-mi uit răbdarea în goluri și renunț. Și se amestecă din nou, preferential, în grupuri de regrete… Căci așa sunt celulele mele.

Simt. Îmi scurg începuturi din umbre. Ce? Nu știai că se poate? Totul e posibil, așa mă învăța mama când îmi rezolva problemele la mate. Dar mi se împiedică începuturile de sfârșituri. Se luptă strident, tardiv. Își cer prioritatea nemilos, sfâșiind. Își caută pașii. Se pierd în necunoscut și râd… Căci așa sunt începuturile mele.

Ți-am spus?



Ți-am spus ceva:
Cu totul, pe dinafară,
Ca o poezie repetată isteric
Literă cu literă,
Repede, haotic și
Fără nuanțe,
De teamă să n-ai timp
Să fugi…

Ți-am spus ceva:
Zâmbind, cu buzele largi,
Ca o poveste scobită în stele,
Cuvânt cu cuvânt,
Încet, șoptit și
Fără veghe,
De teamă să nu vrei
Să tac…

Ți-am spus ceva:
Distrat, cu mâinile în aer,
Ca un desen știut pe de-a-ntregul,
Punct cu punct,
Atent, colorat și
Fără umbre,
De teamă să n-apuci
Să uiți.

Ți-am spus ceva!
Și, spunându-ți,
Mi-am pierdut,
Pe rând,
Literele, vocea, cuvintele
Și gesturile toate,
Pledând cu buzele,
Chinuit, forțat și lacom,
Din început spre „nesfârșituri”,
O cauză divină,
Dar fără
„Receptoare”…