O lume


1966955_10152255457849399_181326948_n
Nu ți se cere să muți munții,
Nici să duci singur povara lumii-n spate,
În neînțelesul drumurilor moarte,
Nu ți se spune să-ți aduci sudoarea frunții.

Te vrea cu inimă să-ți trăiești darul
Să-ți aperi vrerea până ești pământ,
Să îți porți pașii, mici, cum sunt,
Spre bine, chiar dacă simți amarul.

Nu ți se-aduc lupte în spade,
Ci drumuri multe, din care să alegi,
Și poate n-o să simți că înțelegi
De ce e calea strâmtă bună-n roade.

Vei spune că e greu, în spate,
Să cari și cruci, și lacrimi, și poveri,
Însă mai mare crești astăzi, din ieri,
Atunci când inima-ncercând, nu scade.

Să fii senin înveți din greutate,
Nu privind lumea cu ochii-nchiși de teamă,
Căci, dăruind ce ai și ce nu ai de seamă,
Vei ști să simți lumina până-n moarte.

Și să iubești înveți când crezi în bine,
Și vrei să fii mai mult decât te simți,
Când poți să faci un pas, nu mulți, prin suferinți,
Să crești iubirea înspre – dinspre tine.

Un pas se cere, o rugă, o-ncercare
Credință-n ascedent de suflet mic sau mare.
Ca să fii bine, chiar dacă poate doare,
Un pas în doi e-o lume ce nu moare.

Advertisements

Un drum


Încerc să merg pe-un drum. Uneori, alunec de pe șine, obișnuită să nu-mi privesc picioarele când merg, și cad. La fiecare hop, îmi plânge un pic obrazul de surpriză și durere. Câteodată mă joc. Îmi plimb picioarele pe trotuar, cu entuziasmul unui copil animat de culoarea cretei în șotron, și-mi tocesc tălpile în zgârieturi fine, desculț. Îmi place să simt săritura în pătrat strident, în moalele degetelor uitate de joacă, și să râd. Îmi amintește de mine cum aș vrea să fiu: un copil murdar de cărămidă pe degete, așteptându-și rândul la șotron.0c2f8a46b662d79d39ace6d8672b5221Read More »

E mică lumea


small_world_by_benjoin-d42ba3h
E mică lumea!Te plimbi tacticos pe-o linie-ntreruptă și îți joci pașii în salturi copilărești, sărind peste goluri, ca și cum strada n-ar exista în locurile nemarcate și ți-ai pierde echilibrul pe non-culoare. Din pas în pas, mă saluți indirect, pentru că oamenii cărora le strângi palma înghețată de iarnă sunt și ai mei. Și le zâmbești, neștiind: că eu sunt fiecare pas pe care ți-l refuzi în salturi…Read More »

Mă pierd


Sunt zile în care mă pierd. Îmi pleacă ochii, privire cu privire. Departe de ochelari, departe de căldura pielii subțiate de iarnă, departe de mine. Hoinăresc pe un gând, pe o buză străină, pe alți ochi, pe alte priviri, pe alte suflete…Sketching_human_body_parts_by_nk_designed

Apoi, când ochii se lipesc pe un chip cald și se închid, ca să privească mai bine, se duc urechile. Aleargă pe sunete, haotic, pe unde, vibrează încântate de noutate. Aud. Iar când răsare sens dintr-o întâmplare ascultă. Ascultă rar sau repede, nerăbdător sau leneș. Ascultă și se blochează pe un cântec știut, pe o viață asurzitoare, pe o bătaie de inimă cunoscută, deși până atunci absentă.

Din când în când, îmi pleacă buzele. Vorbesc, neștiut, se alintă pe cuvinte calde, se înroșesc în neastâmpăr. Și pleacă, în căutare de alte buze, până ce se pierd într-un alt zâmbet, firav, în care oricum s-au pierdut atâtea buze…

Și-mi fuge nasul. Saturat de aburi de prăjitură coaptă, de aromă de ceai îngropată-n fructe, se pierde și el. Pe-un miros de iarnă proaspătă, scăldată-n ploaie rece. Și se-oprește pe-un păr frumos, pe care-l recunoaște fără să știe cum, așa cum recunoști mirosul unei camere, a unui om care-ți iese în cale coincident.

Și-mi pierd picioarele. Se plimbă mereu pe alte drumuri. Se scaldă în noroaie, își mângâie degetele în nisipuri, se duc. Până se întâlnesc, deodată, cu alte picioare și-și confundă pașii, nedumerite.

Se duc și mâinile. În căutarea altor mâini, mai personale. Se duc și sufletul, și gândul. Se pierd, celulă cu celulă. Din mine rămâne o întâmplare, pe care mulți au trăit-o altfel. Poate o idee de seară, îmbibată în colinde și sentimente calde. Ca azi.