Cine are ochi de privit

Nu toți ochii
Se vor deschide
Când vei avea nevoie
De priviri.
Unii vor privi
Mai sus,
Alții mai jos,
Iar alții
Se vor ascunde
Sub pleoapele închise.

Nu toate urechile
Vor asculta,
Când vei avea nevoie
Să vorbești.
Unele se vor întoarce
Spre alte buze,
Altele vor alege
Ce să audă,
Iar altele se vor închide
În ecouri îngrămădite
De propriile gânduri.

Nu toate mâinile
Se vor întinde,
Când vei avea nevoie
Să îmbrățișezi.
Unele se vor ascunde
În buzunare,
Altele vor alege
Să strângă alte mâini,
Iar altele vor fi reci
Când te vor atinge.

Tu
Privește cerul
Și ia-L pe Dumnezeu
De mână,
Până se deschid:
Și ochi,
Și urechi,
Și mâini,
Și suflete.

Advertisement

Să spunem

Hai să spunem că
În fiecare zi
Ai altă pereche
De ochi.
Așa,
Nu m-ai mai certa
Când te țintesc
Și îți admir
Genele-n vis:
„Azi sunt alți ochi,
Dragul meu,
Mă privesc
Mai albastru
Decât ieri”.

Hai să spunem că
În fiecare zi
Ai alte mâini.
Așa,
Nu m-ai mai certa
Când mă joc
Și ți le fur,
Încâlcindu-le:
„Azi sunt alte mâini,
Dragul meu,
Mă strâng
Alfel
Decât ieri”.

Hai să spunem că
În fiecare zi
Avem alte inimi.
Așa,
Nu ne-am mai ciobi
Când ne iubim
Și le umplem
Până la refuz:
„Azi avem alte inimi,
Dragul meu.
Iubesc
Mai mult
Decât ieri”.

Așa,
Nu ne-am plictisi,
Niciodată,
Din trăit.
Am cunoaște
Și ochi,
Și mâini,
Și inimi,
Dar
Niciodată
Atât de mult
Încât să nu mai încânte.

Nu ne-ar ajunge
O viață
Să ne răspundem
Întrebării
De a fi
Unul pentru altul,
Într-o poveste
Care începe
În fiecare zi
Cu
Alt suflet:
Unul mai mult
Decât ieri,
Mai puțin
Decât mâine.

Portret

Dacă te-aș descrie
Aș insista pe ochi
Și pe sentimente
Albastre,
Mai ales în depărtare,
De unde forma
Și zâmbetul
Liniilor fine
Nu se văd
Atât de bine.
Le-aș adăuga
Gene clipind
Copilărește
Când mă-ntind
Pentru săruturi
Pe obraz.

Aș începe o foaie
Nouă
Apoi.
Aș scrie despre
Buze
Și emoții aprinse,
Mai ales de aproape,
Când cuvintele
Se disting clar
Pe marginile întinse
În zâmbet.
Le-aș strânge
În alinturi
Când mă apropii
În puls grăbit
De revedere.

Apoi,
Aș scrie despre mâini
Și îmbrățișări firești,
Despre degetele fine
Încrucișate în ale mele,
Calde.
Le-aș adăuga
Tremurul
Iubirilor crescute
În fiecare clipă
Care uită
Să moară.

La sfârșit
Aș insista pe inimă
Și sentimente vișinii,
Mai ales când mă aprind
În ochii tăi
Care știu să zâmbească.
Le-aș adăuga
Frumusețea
Viselor trăite
În lupta
Care vindecă
Golurile strânse
În pauza
Dintre fiecare bătaie
A inimii,
Care resuscitează
Iubirea
Și-o înmulețește
În Dumnezeu:
Din doi
În unul,
Din unul
În doi:
Ping-pong.

O mie și-o inimă

Buzele tale
Nu vorbesc mult.
Se închid rotund
Sau în colțuri
Drepte,
Zâmbesc
Și-și prind
Caraghios
Plinul
În bezea.
Uneori
Tac
Iar buzele mele
Nu știu
Să le citească,
Dar un cuvânt din tine,
Sincer,
Cântărește mai mult
Decât o mie
De cuvinte
Care nu știu
Să spună.

Ochii tăi
Nu privesc mult.
Își înclină
Genele
În jos,
Cu timiditatea
Văzului necopt,
Își ridică
Sprâncenele,
Mirat,
Când mă joc
Și le-ncerc puterea
În „neclipit”,
Ochi în ochi.
Uneori
Uită,
Iar sufletul meu
Nu știe
Să-i citească,
Dar o privire din tine,
Sinceră
Cântărește
Cât o mie
De ochi
Care nu știu
Să spună.

Inima ta
Nu bate grăbit.
Își numără
Pulsul
Egal,
În seriozitate
Matematică,
Crește
Repede
Când mă apropii
Și îmi caut
Cuib
Înăuntru.
Uneori
Se odihnește,
Iar pulsul meu
Nu știe
S-o citească,
Dar jumătate
Din inima ta
Sinceră
Cântărește
Cât o mie
De inimi
Care nu știu
Să iubească.

Odihnă

Lasă ochii
Să se odihnească.
Așează-i în palmele
Mele,
Deasupra obrajilor,
Să le alint visele
În spatele pleoapelor.

Lasă buzele
Să adoarmă.
Așează-le pe fruntea
Mea,
În sărut,
Să le fur plinul
Din spatele cuvintelor.

Lasă mâinile
Să cadă.
Așează-le
În mâinile
Mele,
Încâlcit
Să le strâng
Când dorm aproape.

Lasă inima
Să se odihnească.
Așeaz-o
În inima
Mea,
Cu totul,
Să o umplu
De iubire
Când uită să crească.

Lasă-te
În brațele mele.
Odinește-te.
Așează-te
Lângă mine,
Strâns.
Să devenim
Un suflet
Împreună.

Apropie-te

De aici,
Buzele tale
Se văd mici.
Apropie-te.
Ochii mei sunt slabi
Și nu știu să privească
Dincolo de buze,
În sărut.

De aici,
Mâinile tale
Se văd departe.
Apropie-te.
Trupul meu e slab
Și nu știe să simtă
Dincolo de brațe,
În îmbrățișare.

De aici,
Ochii tăi
Se văd închiși.
Apropie-te.
Privirea mea e slabă
Și nu știe să privească
Dincolo de ochi,
În suflet.

De aici,
Inima ta
Se vede strânsă.
Apropie-te.
Emoția mea e slabă,
Nu știe să spere
Dincolo de puls,
În împreună.

De aici,
Sufletul tău
Se vede plin.
Apropie-te.
Iubirea mea e simplă,
Nu știe să se-nghesuie
Dincolo de trup,
În eternitate.

Simt

Problema e că
Am doi ochi.
Nu îmi ajunge
O singură pleoapă.
O închid,
Dar rămâne
Cealaltă
Deschisă.
Pentru că nu pot să
Nu văd
Dincolo
De absență.

Problema e că
Am două urechi.
Nu îmi ajunge
Una singură.
Pe una o acopăr,
Dar rămâne
Cealaltă
Deschisă.
Pentru că nu pot să
Nu aud
Dincolo
De distanță.

Problema e că
Am două buze.
Nu îmi ajunge
Una singură.
Pe una o strâng,
Dar rămâne
Cealaltă,
Așteptândă.
Pentru că nu pot să
Nu sărut
Dincolo
De tăcere.

Problema e că
Am o singură
Inimă.
Încerc să o închid,
Dar rămâne
Mereu
Deschisă.
Pentru că nu pot să
Nu iubesc
Dincolo de
Așteptare.

Dumnezeu
Ne-a creat
Perfect,
În balans:
Doi ochi,
Două urechi,
Două buze.
Numai inima
Ne-a lăsat-o
Singură
Să nu știe
Decât
Să cuprindă
Altă inimă.
Cu totul,
Fără să se închidă,
Cu totul,
Vreodată.

Ochi buni

Când a creat lumea, Dumnezeu a pus în fiecare suflet o bucurie care să se repete, care să adune zâmbetul, de unde s-a stins.

Unora, le-a dat talente recognoscibile. De când e pământul, lumea cântă, desenează, scrie, își îndoaie oasele în acrobații spectaculoase, aleargă, adună frumusețe în pasiuni fermecătoare.

Altora, le-a dat ochi buni, care să vadă în spatele prafului, al pereților desenați în mucegai sau al obrajilor crispați din obișnuință. Și de atunci, bunătatea a primit rang selectiv, de om naiv sau rar, cum nu se știe peste tot în lume.

Tuturor, însă, le-a dat iubire. Infinită, crescândă, năucitoare, magică. Nu toți au învățat, totuși, că celulele fiecărui suflet sunt scăldate iremediabil în iubire. Mulți încă își caută talentul în ceilalți, uitând că frumusețea, flacăra, imensitatea celui mai frumos dar nu se aprinde din ceilalți, ci din cărbunele adunat de la prima respirație în propriul suflet. Și abia apoi își găsește perechea în sufletul de vizavi.

Să iubim, deci. De unde nu avem, să strângem. De unde s-a stins, să aprindem. De unde este, să înmulțim. Pentru că fiecare talent care ne definește nu există, în sine, fără să iubim. Dacă nu ceea ce creăm, măcar frumusețea privirii celor care descoperă în munca noastră o părticică din ceea ce iubesc sau din ceea ce vor să devină.

Să privim viața cu ochi buni. Pentru că fiecare privire risipită nefiresc în ograda vecinului, căutând ce nu ne-a fost dat să trăim în ograda noastră, înseamnă o clipă în minus în a trăi o minune. Cea de a deveni, mai întâi, ce vrem să vedem în lume.

N-aș da

N-aș da privirea ta
Când mă cerți
Pe orice zâmbet
Exersat
În atâtea chipuri.
Pentru că știu
Că ochii tăi
Sunt sinceri
Când mă iartă.

N-aș da mâinile tale
Pe care le retragi
Pe orice îmbrățișare
Firească
De revedere.
Pentru că știu
Că mâinile tale
Sunt sincere
Când mă primesc.

N-aș da visele tale
Pe care le aștepți
Pe orice promisiune
Strălucind
În buze cunoscute.
Pentru că știu
Că visele tale
Sunt sincere
Când muncesc.

N-aș da iubirea ta
Pe care o ascunzi
Pe orice dovadă
Generoasă
În cuvinte.
Pentru că știu
Că iubirea ta
E sinceră
Când tace.

Cel puțin două

Aș vrea
Să-mi cunoști ochii.
Am cel puțin două
Perechi.
Una pe care o port
Când e soare
Și
Lumina dă pe dinafară
Sub gene.
Alta când cuvintele
Nu mai știu să vorbească
De prea multă tăcere
Împărțită.

Aș vrea
Să-mi cunoști mâinile.
Am cel puțin două
Perechi.
Una pe care o port
Când e rost de îmbrățișare
Și
Iubirea dă pe dinafară
În simțuri.
Alta când degetele se frâng
De prea multă absență
Împărțită.

Aș vrea
Să-mi cunoști buzele.
Am cel puțin două
Perechi.
Una pe care o port
Când bucuria explodează
Și
Sărutul își caută
Împlinirea.
Alta când neputința le lipește
De prea multă iubire
Neîmpărțită.

Aș vrea
Să-mi cunoști sufletul.