Rutină


thumb
Sărutul
Și-a pierdut
Din consistență.
S-a diluat
Pe străzi, în baruri
Și în coridoare.
Redundanța
Îi taie
Din sinceritate,
În gest prea comun
Pentru un sens
Personal.

Se caută sărut
Nepătat
De rutini.
Recompensă non-negociabilă:
Un suflet întreg
În două trupuri.

Cuvinte


Adun. Cuvinte multe. Le amestec, le înghesui placid, pentru ca apoi să le descos de litere și să le sfâșii. Le sortez și le despart: „tu aici”, „tu acolo”. Când văd că nu mai e loc, le înghesui la loc și le acopăr cu emoții, ca să se uniformizeze. Lovindu-se cu coatele, îmi râd în nas, perfide, și mă împung cu sensuri ironice, chiar dacă în mine nu mai e loc de confuzie…

Azi mi-au hrănit permeabilul minții cu înțeles neghiob. Și-au strâmbat literele în optimism neștiutor și mi-au trântit în fața ochilor propoziții de suprafață. În parcursul cuvintelor, mi-am pierdut din demintate. Le-am dat generos, pe alocuri subtil, cu nuanțe de întrebare, hrănind o idee aridă, personală, aproape stupidă în elan.Read More »

Amar…


Ți-am spus ceva. Simplu. Cu iz de „ce mai faci?”… Dar am vrut să vezi în cuvinte tot ce se poate citi printre rânduri. Pentru că nu știu să-ți spun la fel cum știu să simt.

Ți-am dedicat un vis. Natural. Ca imaginea unor mâini încâlcindu-și degetele insistent și strâns. Cu teama că dacă se desprind, nu se vor mai întâlni niciodată. Pentru că n-am învățat să te trăiesc mai mult decât în vis.Read More »

N-am…


N-am… Pentru că nu știu să dau timp oamenilor să fie, să ajungă, să mi se prindă pe sub piele și să mă încânte. Încerc să-i citesc, simplificând totul la o idee și nu există garanție în afara mea, că ar fi pertinentă sau zidită pe cărămizi reale. Și știu că nu e bine și că n-am, dar sunt atâtea lucruri pe lume care par să merite de la prima privire, încât timpul nu mi se mai supune pentru celelalte…

Și nu, nu-mi place disponibilitatea totală, previzibilul… Pentru că fărâma de mister trebuie să fie ingredient în toate poveștile frumoase ca să aibă farmec. Nu-mi place să deschid o carte și să-i văd toate literele, să le citesc egal și plat, liniar, comun. Read More »

Himeră


Ți-am luat chipul în custodie. Ca să mă poți privi fără rezerve, ți-am aranjat indecis părul ca să nu-ți intre în ochi și ca nu cumva să nu mă vezi când trec pe lângă tine. Ți-am ucis tristețea ridului în zâmbet și l-am blocat, pentru ca privindu-te în oglindă să crezi în bucurie așa cum înainte credeai în nefericire. Obișnuindu-te cu mângâierea mea aleatorie pe frunte, să ajungi să cumperi zâmbete în cantități industriale și să le împarți, fără ocazie, molipsitor.

Chipul tău, deodată luminos, nu mi-a fost de ajuns. Ți-am cumpărat gândurile… O licitație care m-a sărăcit de lume și m-a îmbogățit de tine. Pentru că nu știam să sap în neștire, ți-am aranjat gândurile în foldere speciale, fiecare categorie în căsuța ei. Inocenței i-am dat non-culoare, alb, și i-am pus în fața căsuței o floare cu petale egale, la fel de albe. Read More »

Viață în scrisoare


Am luat o gumă proastă și am încercat să șterg trecutul. Rămâneau urme inestetice, ca o murdărie cu miros de plastic pe care nu poți să o înlături cu mâneca de pe o foaie albă. Dar nu, nu poți anula așa de ușor trecutul, nu când îți construiește prezentul și îți sugerează viitorul!

Era pustiu, unul care se întindea în mine, deși pustiul pare de obicei o absență și nu o prezență, nu ceva din care poți să aduni, ci ceva din care poți să scazi… Dar le-am găsit: scrisorile mele dragi, culorile, cerneala de nuanțe diferite, rândurile, atât de vii, de coerente. Sunt amintiri care te ajută să trăiești în prezent! Cum de am uitat vreodată?…

Anuco, îți amintești? N-aveam voce într-o zi, urmare neputincioasă a prea mult cântat… Te-am chemat la o „felie” de pick-up și poveste. Stăteam întinse pe patul din camera impropriu numită „bibliotecă”, pentru că de mult timp nu mai era tapată cu volume, și râdeam pe înfundate, pentru că ți-era greu să-mi vorbești tare, știind că eu nu pot să-ți răspund:). În culori diferite, am început să scrijelim în tăcere o foaie, una pe care am găsit-o acum împăturită inestetic în patru. Am râs cu lacrimi când mi-ai dedicat: „Mi-e dor de vocea ta/ Ce-a fost atât de rea/ Și m-a făcut să cred/ Că mă iubeeeeeești”.

Ancu, mai știi? Îmi trimiteai scrisori cu vederi, unele vechi, găsite prin casă și nefolosite de nimeni. Aveai câte zece de-un fel, pe puțin… Cât te mai lăudai cu Iașiul tău din Copou și Universitate!… N-o să uit niciodată răzbunarea mea pentru că nu mi-ai scris o săptămână jumate în care am așteptat cu sufletul la gură. Îți amintești? O scrisoare sau două în fiecare zi în căsuța ta poștală! Cât curaj ți-a trebuit să-mi mai scrii după…Read More »

Verbal, nonverbal, paraverbal. Limită şi infinit.


Poate nu ştiai cât de puţin contează cuvintele… Nu mă înţelege greşit, nu pledez nici pentru tăcere, de atâtea ori plină de informaţie, nici pentru scăderea numărului de cuvinte, pentru că ar fi absurd să anulez una dintre caracteristicile care trădează unicitatea omului ca fiinţă. Dar cuvintele în sine, alăturarea de litere în formularea unui sens care oricum este privit diferit de fiecare dintre noi, chiar dacă similar prin convenţie, nu contează procentual decât 7 % în tot scenariul pe care îl impune comunicarea orală.

Cuvintele, multe sau puţine, cizelate sau în formă “brută”, reprezintă atât de puţin din ceea ce eşti… Îţi imaginai că tăcerea poate fi mai plină de informaţii decât înlănţuirea asta atât de aleatorie de litere, care pentru tine înseamnă ceva? “Tăcerea” limbajului non-verbal, a gesturilor care trădează, a mimicii atât de complexe, a mişcărilor, toate fac parte din tine mai mult decât cuvintele bine alese, interpretabile. Limbajul corpului tău este atât de amplu şi atât de sincer, încât foarte puţini pot să-l stăpânească suficient încât să nu transmită realitatea gândurilor. Read More »

Vrem


Vrem. Ne învârtim în jurul dorinţei subtil sau vizibil, cu capul odihnindu-se silenţios pe birou, în siguranţa propriului mister, pentru un “vreau” neştiut de nimeni, sau cu pumnul izbit de perete, în disperarea neputinţei de a avea ceva acum, pentru că răbdarea şi-a cunoscut limita deodată şi nu poate aştepta mai mult.

Vrem să fim mai frumoşi, clişeic, cu ochii blocaţi în pagina unei reviste de prost gust în care valoarea se pierde în spatele unui chip, unul care trebuie apreciat pentru ce este dar niciodată exagerat în interpretarea aparenţei.

Ne dorim să fim mai înalţi sau mai scunzi, ca să putem cuprinde mai bine în căldura braţelor o persoană anume.

Ne dorim bani, pentru că ni s-a spus de atâtea ori că nu cumpără fericirea dar că o implică prin putere.

Ne dorim aparenţă şi valoare de moment, suprafaţă şi material… Şi uităm de ceea ce contează.Read More »