Inima plină


your_heart_is_an_empty_room_by_youreuglykbie.jpg

 

Ce nu înțeleg e cum

Oamenii luptă

Atât de mult

Pentru lucruri:

Pentru fiecare colț

De pământ,

Fiecare virgulă

Pe o foaie cu ștampilă,

Pentru fiecare buzunar

Care se vrea plin,

Pentru cuvinte atât de multe

În taste

Încât nu mai există

Prietenii

Fără emoticoane,

Pentru fiecare urmă de lut

Care să le justifice

Zdruncinarea

Pentru nimic.

 

Ce nu înțeleg e cum

Oamenii nu mai caută

Oameni

Pentru a-și umple inima,

Ci lucruri,

Pentru a-și umple mintea

De iluzia

Unei inimi

Pline.

 

 

 

 

 

Advertisements

Nu, da…


large
Nu judeca
Zâmbetul
Pe care nu-l găsești
În oameni.
Nu toate inimile
Au învățat să împartă
La timp.
Mai bine
Descarcă tu
Bucuria
În ochii care
Nu o mai cunosc.

Nu judeca
Păcatul
Pe care crezi că-l vezi
În oameni.
Nu toate sufletele
Au învățat să trăiască
La fel.
Mai bine
Dăruiește tu
Exemplul
În mințile care
Nu îl mai așteaptă.

Nu judeca
Iubirea
Pe care nu o înțelegi
În oameni.
Nu toate inimile
Au învățat să iubească
La fel.
Mai bine
Iubește tu
Frumos
Sufletele care
Nu mai știu să simtă.

Mai bine fii tu
Ceea ce vrei să vezi
În oameni.

De mâine


Universul se învârte în jurul fiecărui suflet. Ochii văd straturile de pământ depuse, cu dioptriile la care au muncit toată viața, mult prea personal. Fiecăruia dintre noi i se refuză câteodată felul doi sau desertul. Fiecare își strânge lacrima pe obraji, ca și cum n-ar mai exista mări sărate pe lume, în atâtea suflete. Fiecare crede că nu există cruce mai grea decât cea pe care o poartă atunci când, în luptă, nu câștigă podiumul, după prima lovitură.timthumb.php
Read More »

PS


images (1)
A avea
Lucruri:
Le strângi,
Le plătești,
Le aduni pe masa din sufragerie
Și
Le admiri
Cu mintea plină
De mărunțișuri
Fără conotație
Umană,
Dar
Care încântă
Prin culoare.
Când mor,
Sufletul crește
În loc să scadă,
Pentru că lasă în urmă
O povară.Read More »

Pierdut cuvinte. Le declar nule.


tumblr_m61i41Z4ve1r60zhwo1_500_large
M-am pierdut
Puțin.
Prin lume,
Prin suflete împărțite
În corpuri împodobite
Cu ochi frumoși,
Atât de frumoși
Încât,
Când nu-i privești,
Dor.

M-am pierdut
Puțin.
Prin locuri,
Prin magia pădurilor
Încă verzi,
Prin geamurile-n ramă
Albă
Și prin ușile deschise.
Atât de departe,
Încât,
Când nu le stai în prag
Doare.

M-am pierdut
Puțin.
Prin mine,
Prin celulele înviind
Adevăruri,
Prin mâinile prinse
În mâini,
Prin iubirile crescând
Iubiri
În fiecare ochi,
Până mi-am pierdut
Suflul,
Cuvintele,
Emoțiile,
De prea mult suflet câștigat
Deodată,
Pe milimetru pătrat
De viață.

Pământ


the_roots_of_our_love____by_escaped_emotions
Oamenii cresc din pământ,
Firesc.
Unii au rădăcini
Puternice:
Trăiesc intens,
Mult,
Cu picioarele lipite
De lut
Și fața spre soare,
Respirând viață
Prin pori.
Când anii trec
Și rădăcinile își pierd
Din elasticitate,
Ploaia le putrezește
Esența
Și oamenii își respiră
Ultimele seve
Până devin
Una cu pământul.Read More »

Minimalizare


earth-hand-hands-hipster-photo-Favim.com-276562_large
Suntem mici,
Cât o nucă
Bătută-n perete –
Un perete rotund,
Cu formă de apă
Și pământ.

Suntem mici,
Cât un soare
Desenat în colțul paginii
De un copil talentat:
Jumătate suflet,
Cizelat,
Cu raze atrăgând
Lumină,
Jumătate lipsă;
Partea pe care
N-o vedem
E întotdeauna
Mai mică.
De teamă,
Oamenii nu cresc
Decât în partea
Care dă spre ceilalți.
Potențialul
Se ține în spate
Unde nu le vede
Nimeni
Eșecul
Sfârșitului
Fără început.

Suntem mici,
Cât un suflu de
Dumnezeu
Într-o zi
Din veșnicie.
La fiecare respirație
Divină
Câte un suflet
Își abandonează,
Omul
Pentru eternitate.

Suntem mici,
Cam cât o senzație
De iubire
Într-o privire
Aleatorie,
Pe stradă.

Și sunt atâtea
Priviri
Aleatorii!…

Privirile


Am văzut oameni trecând peste pietre. Se loveau, crăpând în călcâie și coate. Își târau sufletul prin noroi, devenind una cu pâmântul. Se luptau cu munții, sărind prăpăstii crase de neputințe adunate comun, în ecouri. Își ardeau buzele în soare, numărându-și pașii stârniți de deșerturi și putere scursă din ochi, pe obraji.

eye_2044536bAm văzut oameni venind. Își lăsau în urmă stâncile, urcate greoi, cu burta pe piatră, trecutul, sub formă de ciob de sticlă, găurind pașii la fiecare încercare de a merge mai departe. Se schimbau cu fiecare copac, sub care poposeau, pentru a-și trage sufletul, de prea mult soare, de prea multă dorință, de prea mult.

Am văzut oameni plecând. Ieșeau întregi din cuvinte spuse și adunate fidel într-o povară din ce în ce mai greoaie, mai înaltă. Se scuturau de litere și plecau. Întâi alergând, de teamă să nu-i prindă trecutul de umeri, apoi mergând încet, respirând oboseală și încredere.

Din fiecare moment al drumului prescris într-o viață, oamenii pleacă și revin, cu durerea în ochi. Dor cuvintele nespuse, oamenii refuzați, gândurile pierdute la suprafață. Oamenii trec: din amintiri, din obstacole, din vieți plănuite în doi, cu ceașca de cafea prinsă-n zâmbet. Rămân, însă, privirile – gesturi suave, construind începuturi fără sfârșit. Pentru că o privire ca a ta lovește dincolo de sfârșituri, în eternitate.