Să scriem istorie


România oamenilor frumoşi îşi luptă drumul pe baricade, cu inima lărgită de aşteptare şi „Colectiv”. Nu luptă pentru glorie, ci pentru bunătate şi bun simţ, pentru dreptatea gândului bun şi a justiţiei pierdute. Luptă pentru cafeaua şi cornurile împărţite medicilor de suflete mari, fără pretenţie de arginţi, pentru bucuria copiilor crescuţi cu visurile drepte şi oportunitate. lumanari-colectiv-11

Sunt mândră de mobilizarea sufletelor adunate-n stradă, de mucenicia eroilor care şi-au amorţit durerea pentru a salva alte vieţi, de mâinile pregătite ale medicilor, de lumânările aprinse şi de rugăciune.

Ceea ce doare, însă, e blamarea fără rădăcini, scormonirea în pământ pentru a căuta un „ceilalţi” în vină nejustificată, piatra aruncată în ograda vecinului, minţindu-ne că există o cauză bună în gest. În momente de revoltă, se disting uşor iubirile de uri, binele de rău, paşii făcuţi în direcţia greşită. Comunitatea adunată-n stradă e sufletul tânăr al României care nu mai are răbdare, nu e înjurătura aruncată-n vânt, palma dată obrajilor care nu îşi găsesc locul în discuţie.

Tragedia din „Colectiv” e, în sine, o revoltă. Pentru că a pierde un suflet înainte de vreme, chiar dacă pentru cer, înseamnă să te lupţi cu tine însuţi pentru a accepta schimbarea, absenţa, iubirea fără formă de pământ. E nevoie de mai multă iubire în curajul nou-născut al României, pentru ca cei care au pierdut, să găsească în jur alinare. V-o spune cineva care a pierdut, în conştienţa gândului că ceea ce pierzi uneori e definitiv.

Să lăsăm blamul deoparte şi să ne bucurăm de victoriile sufletelor din stradă care înţeleg că îngrădirea sub un sistem încă găurit de interese înseamnă a ne îngropa firescul obiectivelor şi visul în pământ.

Să lăsăm preoţii să se roage, chiar dacă nu în văzul lumii, fără să cerem judecată acolo unde nu cunoaştem conţinuturi în afara banilor care se cer sau nu cu icoana. Să nu ne angajam într-o vânătoare de suflete, acuzând dincolo de substanţa lucrurilor care ar trebui să ne apropie de cer. Crescută fiind în biserică, cu ceaslovul în mână şi partiturile la activ, vă spun că binele sufletelor din spatele reverendelor nu se va vedea în ecrane, şi nici genunchiul plecat, chiar dacă nu în faţa clubului. Există oameni care nu merită noroiul și nici obrazul întors.

Revolta nu e închegată în statistici şi număr de spitale şi biserici; e pentru schimbarea celor care decid ca binele să fie împărţit corect, fără marjă de eroare prea evidentă la niveluri înalte.

„Asasinii” sunt cei care ne ţin sufletele-n cuşti conştient, cu promisiuni de mai bine care nu vine niciodată, ci rămân în stare de proiect.

Ne cerem schimbarea, cu inima sus. Avem forța anilor din spate, înveliți în promisiuni de staniol, fără țintă.

Vino, Românie frumoasă cu bogăție-n pământuri, și adu-ne bucuria pierdută în generații de așteptare.

Să scriem istorie!

Advertisement

Visul


IMG_0697
Se făcea că
Era o distanță mare
De tot
Între pământ
Și cer.
Era loc destul
Pentru zile, nopți,
Pentru oameni peste oameni,
Pentru scări largi
Și inimi strâmte,
Pentru reverii
Și stânci,
Pentru lumină, întuneric,
Pentru păreri și certitudini,
Pentru umilințe
Și putere,
Pentru ploi și curcubee,
Pentru toate lucrurile
Adunate de-atâtea vieți
Grămadă
Să distanțeze lutul
De rai.

Apoi, mi-ai zâmbit
Cum o făceai tu,
Șiret pe o parte
Cu inima cuprinzândă
Și s-au topit
Între noi
Și umbre,
Și certitudini,
Și oameni,
Și curcubee.
Iar raiul
S-a lipit
Deodată
De pământ
Cu bucuria revederii
Atât de calde,
Care iubește direct proporțional
Cu dorul.

Paradoxul plecării
Departe,
E că ești încă
Aproape.

Pentru că inima
Nu știe să calculeze
Distanțe:
Iubește prezent,
Aproape,
Nesfârșit.

Sunt(em)


large
Sunt o ață subțire.
Așa m-am născut.
Să nu pot
Vreodată
Să-mi iau toată
Viața
În brațe
Fără să mă prăbușesc
De la greutate.

Sunt un punct
De pământ.
Așa m-am născut.
Să nu cresc
Decât
Unită
Cu un punct
Mai mare.
Numai că punctul
Aleargă
Când mă apropii.
Îl privesc
Prea direct
În ochii deschiși.

Sunt un strop
De ploaie.
Așa m-am născut.
Să nu curg
Vreodată
Pe mai mulți obraji.
Numai că obrazul
Pe care am ales
Să trăiesc
Mă șterge
Din când în când
Cu mâneca,
De teamă să nu creadă
Lumea
Că plânge.

Sunt un grăunte
De suflet.
Așa m-am născut:
Să nu cresc
Decât
Într-un suflet
Mai mare.
Numai de m-ar primi
Alesul
La marginea ușii
În strângere de mână
Și sărut.
Pentru
Totdeauna.

Sunt un cântec
Scurt.
Așa m-am născut.
Să mă scriu
Până nu mai sunt
Cuvinte.
Sunt puține
De unde vin.
Le-am strâns pe toate
În tine.
Și n-aș vrea
Să mor
Pe buzele tale,
Înainte de a trăi
Cu tine
O poveste.

Ușa interzisă (Gabriel Liiceanu)


Există cărți revelatoare…, cărți care îți devin conștiință în timp ce le citești, care îți adună cioburile gândurilor spre descoperirea propriului suflet.

Liiceanu ne vorbește despre diferență, una care îndepărtează prin neputința renunțării la cumulul propriului sistem de valori, despre asemănare, care ne dă certitudinea că nu suntem singuri în lume –  nu în lumea noastră, pe care ne-o apropriem individual, dar ne-o dorim comună în interpretare, despre iubire, unică în gesturile fondatoare și în expresia lor, despre pesimism ca formă de apărare în fața surprizei viitorului, despre creștinism ca umanism pur, despre viață, în definitiv, una trăită unic și niciodată irosită în așteptarea morții – certitudine.

„Ușa interzisă” este un pseudo-jurnal: Liiceanu ne dă acces la propriile gânduri și trăiri, dar nu în fața propriului parcurs „istoric”, ci în fața vieții în genere. Un jurnal al lumii filtrate și reconstruite prin ochii lui:Read More »