Să ne jucăm puţin.
Tu să-ţi aduni gândurile
Pe tâmplele mele,
Eu să-mi strâng inima
În pieptul tău,
Ca-ntr-o spovedanie
Fără egal
Între ochi,
Mâini
Şi mijloc de suflete.

Să alergăm puţin.
Tu să porţi sufletul meu
În braţe,
Eu să-ţi cânt privirea
Sub gene,
Ca-ntr-o încâlceală
Fără egal
De bucurii,
Cărări
Şi firescuri.

Să adormim puţin.
Tu să ţii viaţa mea
În palmă,
Eu să păstrez zâmbetul tău
Pe riduri,
Ca-ntr-o poveste
Fără egal
De iubiri,
Ani
Şi nesfârşituri.

De ce iubim?

Pentru că trupul
Crește,
Înflorește-n piele
Și se arde la soare,
Adună rid în frunte,
Se-ncovoaie
Și se apropie de pământ,
Dar sufletul
Nu știe
Să crescă
Fără să împartă
Din sine:

Când vede lumina zilei
Zâmbește
Deschizând priviri,
Când aleargă
Îmbrățișează
Mâinile care îl sprijină,
Când se aprinde
În alți ochi,
Se dăruiește
Cu toată minunea
Care-i umple
Viața
De nemurire.

Pentru că sufletul
N-ar ști să crească
Odată cu trupul,
Dacă nu și-ar împărți
Din bătăile inimii,
Iubind:
Una ție,
Una mie
Și așa
Mai departe.

Ar muri
După ce s-ar naște,
În prima clipă
În care ar vedea
Că nu e lumină
În oameni.
Doar luptă.

A noastră

Nu vrei să fugim?
Să luăm lumea la picior
În lung și-n lat:
Tu în sufletul meu,
Eu în al tău.
Când ne săturăm
De alergat
Și ne cunoaștem
Zâmbetele
Ca-n palmă,
Să ne oprim
Pe marginea obrajilor,
Respirând:
Tu cu vocea mea,
Eu cu a ta.

Nu vrei să ne amestecăm?
Să ne jucăm culorile
Pe degete:
Tu ale ochilor mei,
Eu ale ochilor tăi.
Când ne săturăm
De amestecat
Și ne știm pe de rost
Lumina privirilor,
Să ne oprim
Pe colțul genelor,
Zâmbind:
Tu cu buzele mele,
Eu cu buzele tale.

Nu vrei să ne iubim?
Să ne purtăm inimile
La pachet:
Tu în mine,
Eu în tine.
Când o să obosim
De greutatea emoțiilor
Să creștem
Într-o singură inimă.
Pe care s-o purtăm
Iremediabil
Împreună:
A noastră.

Să scriem

Să scriem o poveste:
Cu mâinile mele,
Cu îmbrățișările tale.
Din stângăciile
Degetelor mele
Și firescul
Căldurii tale
Va ieși,
Sigur,
O minune,
Fără piedică.

Să scriem un roman:
Cu mintea ta,
Cu inima mea.
Din rațiunile
Luptei tale
Și visul
Ochilor mei
Va ieși,
Sigur,
Un best-seller
Fără egal.

Să scriem un suflet:
Cu zâmbetul tău,
Cu buzele mele.
Din farmecul
Inimii tale
Și crezul
Rugii mele
Va ieși,
Sigur,
O iubire
Fără sfârșit.

Nu deranjați!

Nu deranja
Mijlocul
Sufletului meu.
Știu că
Ai tendința
De a-l aerisi
De Crăciun,
Ca-n orice altă
Sărbătoare.
Lasă-l
Să respire
La fel:
Cu bucurie,
Cu regret,
Cu rugăciune
Care încă urcă.
Dacă-l întorci
De pe o parte
Pe alta,
S-ar putea să
Se rănească
Iubirea
De marginile
Ascuțite bine
Tot anul.

N-aș vrea
Să sângerez
De Crăciun.

Lasă-mi mijlocul
Sufletului
Să crească
La fel
Până-n cumpăna
Dintre ani
Și
Nu-i zidi,
Cu forța,
Scuturi
De dorințe
Pe care să le lepăd,
Apoi,
Când nu mai e loc
De putere,
De prea multe
Așteptări.

Nu deranja
Mijlocul
Sufletului meu.
Mai bine sincer
De Crăciun.

Lumină

Oamenii se plâng
De-ntuneric.
Deschid ferestrele,
Strâng perdelele,
Taie copacii
Din fața casei,
Aprind neoane
Și veioze,
Își fac pereți
Din sticlă
De sus
Până jos,
Să intre soarele
Cu totul
În cameră.

Dar,
Uită
Că cel mai mare întuneric
Nu e din noaptea
Soarelui care adoarme,
Ci în suflet,
Acolo unde
Lumina nu vine
De afară
Ci se naște
Înăuntru,
Unde praful
Din fereastră
Se șterge mai greu
Și nu e ploaie
Care să spele
Ceea ce mâinile
Nu pot ajunge.

Oricâtă lumină
Ar fi în camera
Cu ușile
Și geamurile
Larg deschise,
Niciodată
Nu va fi destulă,
Dacă nu aerisești
Sufletul
Cu speranță,
Dacă nu-l speli
Cu lacrimi,
Dacă nu-l crești
În iubire.

Lumina,
După ce se naște,
Se desenează-n ochii
Sinceri
Și se aprinde
În privirile
Care iubesc.
Și
Nu adoarme
Seara,
Când pleoaple
Se-nchid.
Se inventează-n vis,
Pentru ca,
Apoi,
Să se trezească
Mai vie
În dorul privirii
De dimineață.

Oamenii se plâng
De întuneric
Până când
Uită
Că a fost
Vreodată
Lumină.
Fără praf.

Să spunem

Hai să spunem că
În fiecare zi
Ai altă pereche
De ochi.
Așa,
Nu m-ai mai certa
Când te țintesc
Și îți admir
Genele-n vis:
„Azi sunt alți ochi,
Dragul meu,
Mă privesc
Mai albastru
Decât ieri”.

Hai să spunem că
În fiecare zi
Ai alte mâini.
Așa,
Nu m-ai mai certa
Când mă joc
Și ți le fur,
Încâlcindu-le:
„Azi sunt alte mâini,
Dragul meu,
Mă strâng
Alfel
Decât ieri”.

Hai să spunem că
În fiecare zi
Avem alte inimi.
Așa,
Nu ne-am mai ciobi
Când ne iubim
Și le umplem
Până la refuz:
„Azi avem alte inimi,
Dragul meu.
Iubesc
Mai mult
Decât ieri”.

Așa,
Nu ne-am plictisi,
Niciodată,
Din trăit.
Am cunoaște
Și ochi,
Și mâini,
Și inimi,
Dar
Niciodată
Atât de mult
Încât să nu mai încânte.

Nu ne-ar ajunge
O viață
Să ne răspundem
Întrebării
De a fi
Unul pentru altul,
Într-o poveste
Care începe
În fiecare zi
Cu
Alt suflet:
Unul mai mult
Decât ieri,
Mai puțin
Decât mâine.

Atât de alb

Alb:
Pe trotuare,
Cu urme de pași
În modele de iarnă,
Pe paltoane,
Cu guler
Și eșarfe,
Strânse pe obraji
Roșii și reci,
Pe gene,
Deschise
În lumină.

Alb:
Pe mâini
Împletite în mănușă,
Pe vise zâmbind
Și pe sănii
Pregătind copilării
În pârtie
Și țurțuri
În păr.

Alb:
Pe cărți deschise
În grabă,
Pe mașini
Desenate-n inimi
Pe geamuri,
Topit pe lentile
Strâmbe
Și pe buze
În zâmbet.

Numai departe,
În suflet,
E încă
Fum.
E greu să-i speli
Pereții
Cu nori
De zăpadă.
Până să ajungă
Înăuntru,
Albul se topește
Pe drum:
Așteptând
Să se deschidă
Uși,
Să se recunoască
Păcate,
Să se ierte
Căderi,
Să se facă
Lumină,
Să se molipsească
Oameni
De iubiri.
Și de alb.
Atât de alb
Încât să doară
Fumul
Când se-ntinde,
Încât să șteargă
Umbra
De rădăcini,
Încât să deschidă
Ochi
Spre ochi
Și inimi
Spre cer.

Dar (știu)

Sunt un om
Mic.
Mă pierd în mulțimi
Iar ochii mei
Nu sclipesc
În altă culoare
Ca să mă distingi.
Dar știu
Să privesc
Sincer,
Drept,
Când ceilalți
Ochi
Privesc în pământ.

Sunt un om
Slab.
Mâinile mele
N-au forța
Schimbării
Credule.
Dar știu
Să îmbrățișez
Sincer,
Cald,
Când celelalte
Mâini
Se strâng în uitare.

Sunt un om
Ciudat.
Mă trăiesc în cuvinte
Iar literele mele
Nu spun
Suficient suflet
Ca să înțelegi.
Dar știu
Să vorbesc
Sincer,
Repetitiv,
Când celelalte
Cuvinte
Se pierd în tăceri.

Sunt un suflet
În ciornă.
Îmi port celulele
Într-un ritm încet
Iar visele mele
Nu conving
Ochii care se închid.
Dar știu
Să mă ridic,
Sincer,
Din nou,
Când celelalte
Celule
Se odihnesc din iubit.

Sunt(em)

Sunt o ață subțire.
Așa m-am născut.
Să nu pot
Vreodată
Să-mi iau toată
Viața
În brațe
Fără să mă prăbușesc
De la greutate.

Sunt un punct
De pământ.
Așa m-am născut.
Să nu cresc
Decât
Unită
Cu un punct
Mai mare.
Numai că punctul
Aleargă
Când mă apropii.
Îl privesc
Prea direct
În ochii deschiși.

Sunt un strop
De ploaie.
Așa m-am născut.
Să nu curg
Vreodată
Pe mai mulți obraji.
Numai că obrazul
Pe care am ales
Să trăiesc
Mă șterge
Din când în când
Cu mâneca,
De teamă să nu creadă
Lumea
Că plânge.

Sunt un grăunte
De suflet.
Așa m-am născut:
Să nu cresc
Decât
Într-un suflet
Mai mare.
Numai de m-ar primi
Alesul
La marginea ușii
În strângere de mână
Și sărut.
Pentru
Totdeauna.

Sunt un cântec
Scurt.
Așa m-am născut.
Să mă scriu
Până nu mai sunt
Cuvinte.
Sunt puține
De unde vin.
Le-am strâns pe toate
În tine.
Și n-aș vrea
Să mor
Pe buzele tale,
Înainte de a trăi
Cu tine
O poveste.