Emoția lui „a fi”


În curând, la editura Contour, un vis:

RGB

Advertisements

E mică lumea


small_world_by_benjoin-d42ba3h
E mică lumea!Te plimbi tacticos pe-o linie-ntreruptă și îți joci pașii în salturi copilărești, sărind peste goluri, ca și cum strada n-ar exista în locurile nemarcate și ți-ai pierde echilibrul pe non-culoare. Din pas în pas, mă saluți indirect, pentru că oamenii cărora le strângi palma înghețată de iarnă sunt și ai mei. Și le zâmbești, neștiind: că eu sunt fiecare pas pe care ți-l refuzi în salturi…Read More »

Vocea cunoașterii – Don Miguel Ruiz


Îmi plac mult cărțile care mi se împrumută. Au pe pagini amprente de ochi cunoscuți și praf subiectiv pe litere. Le deschid altfel, le citesc repede, dintr-o „datorie” de om mare, care nu se vrea întârziind, ci doar bucurându-se de momentul posibil, de drag.

Din nou Ruiz. Într-un stil deja cunoscut, al revelației „frumuseții” și „perfecțiunii” vieții, ne povestește despre cum, de fapt, fiecare își construiește povestea vieții personal, trasând obstacole sau depășindu-le, având încredere sau căzând, înmulțind din credință sau… renunțând. Cunoștințe de altfel clasice, dar desenate de Ruiz într-un mod personal și simplu, comod citirii aproape fără vârstă.

Și totuși, rândurile îmi sunt străine… Colorate în revelație și absolut – al vieții, al credinței, al iubirii, Ruiz vorbește aproape utopic, poate încercând ca, prin extremă, să ne țintească visul un pic mai sus decât media resemnată. Da, iubirea e veșnică, totală, omniprezentă. Da, viața e un dar, unul neprețuit și absolut, pe care nu trebuie să-l risipim în banalitate. Da, credința adevărată mută munții, ai neîncrederii, ai obstacolelor, ai piedicilor, ai neputinței. Dar nu, nu putem filtra totul prin emoții, deși autentice, nu putem renunța la cunoștințe, la conștiință, la minte, la bagaj. Nu putem renunța la trecut, ci trebuie să învățăm din el. Nu putem trăi iubirea singuri, deși e pretutindeni.

Șirul întrebărilor mele continuă iar răspunsurile scad din generalitate. Pentru că drumul meu se vrea uman, personal, cu vis și întâmplare, niciodată egoist, niciodată singur.

Ruiz ne arată o cale. A lui:

  • Umanitatea nu reprezintă decât o singură ființă vie.
  • Dacă cineva ne spune o minciună și noi o acceptăm, aceasta se înrădăcinează în mintea noastră. Ea prinde puteri și începe să crească la fel ca un copac care se hrănește din sol.
  • Read More »

„Arta de a iubi” (don Miguel Ruiz)


Am primit o carte într-o zi, una cu titlu mare și pagini mici, esență de gândire orientată conceptual în direcția trăirii interioare și a emoțiilor, a vieții inepuizabile, nelimitate, a sufletului.

Citind, m-am regăsit întrebându-mă și răspunzându-mi, punându-mi la colț convingerile sau întărindu-le. Deși concentrată pe ideea „adevărului personal”, a neputinței de a confunda două adevăruri și două concepții între ele, „Arta de a iubi” este un manual generic, sintetizat în idei de „folos” unei vieți lăuntrice echilibrate și, astfel, paradoxal, o cale personală, dar voit comună.Read More »

Israelul din vis


Am citit azi ceva frumos: „The Tallest Man on earth is the dreamer”. Deși m-am născut pe „picior mare” cum ar zice o prietenă, și „lung” cum ar zice alta, continui să cresc, în vise… Închid ochii și mă plimb, fără rezerve: prin case, prin lume, printre oameni. Și cresc. Îmi asum culorile, parfumul și nuanța specială a fiecărui loc, a fiecărui om, a fiecărui drum. Pentru că visătorilor nu li s-au impus niciodată limite, ci au fost lăsați să crească, așa, încet, cu fiecare vis, și să scadă cu fiecare realitate. Pentru că visele își cer dreptul la viață ca bobocii înflorirea, în fiecare zi câte puțin..

Uneori, când îmi iau avânt și amestec visul cu realitatea până se aprind fiecare de gustul celuilalt, îmi construiesc din vise drumuri și le pășesc. Ca atunci.., în mai, îți amintești? când m-am trezit împinsă din avion în lumea pietrelor albe. În stânga palmieri, în față deșert, în dreapta viață. Și nu-mi trebuia nimic mai mult…

Și-mi amintesc…
Trag aer în piept. Are miros de dor și de piatră încinsă, albă, așa cum îmi place mie. Din ea se înalță, istoric, iubiri. Înghesuite strâns unele în celelalte, pietrele zidesc, albe, catedrale. Grandioase sau timide, ne vorbesc în pilde și ne cufundă vocile șoptite în ecou. Aruncată de Mediterană pe mal, Catedrala catolică Sfântul Petru își etalează coloanele falnic, în cântec de clopote. Prietenă îi este de mult timp Catedrala Sfântului Mihail și Gavriil, iubitoare de umbră, înghesuită între trepte și drumuri șerpuite. Mă îndrăgostesc a nu știu câta oară de Israelul din vis…Read More »

Apă pentru elefanți (Sara Gruen)


Unele vieți sar în ochi, strident, expresiv, ca un sunet ascuțit, pe care nu-l aștepți într-un rând de note grave, ca o culoare, a lunii roșii hipnotizante într-o seară de vară, ca un miros pe care-l adopți spontan și pe care-l cauți apoi în fiecare eșarfă…

Încep. Un rând, două… și cuta de neîncredere din frunte își aliniază simplu celulele și se întinde, relaxat… E de-a mea… vorbește cald, fără pretenții în cuvinte, ușor, despre o lume pe care o adoram în copilărie, pentru că nu știam să o înțeleg în afara spectacolului: circul.

„Apă pentru elefanți” ascunde o viață, una pe care o prezici strânsă în jurul unui standard comun, dar pe care o regăsești deodată extraordinară. Joseph își începe „destinul” abia târziu, în anii studenției, când șocul accidentului părinților îl transpun brusc într-o altă lume. Pentru că, neștiind să lupte cu momentul, se simte obligat să fugă: oriunde, nehotărât, gândind alb și mergând fără țintă, împleticit, oprindu-se abia când picioarele nu-l mai ascultă.

Trenul în care își odihnește durerea pentru o clipă devine trenul vieții lui, una în care se perindă bucurii și afecte, diferențe care segreghează și asemănări care apropie. În jurul lui își fac loc spectacole, oameni diverși, iubiri și regrete, dar mai ales pasiuni. Marlena, frumoasa dresoare de cai, îl învață să iubească total, aproape obsedant, capabil de dăruire și de jertfă. Animalele îl învață disciplina și dependența, în frunte cu Rosie, femela elefant care răspunde doar la comenzi poloneze. Zilele îl învață să sufere și să uite, să iubească și să aștepte, să caute și să nu renunțe, niciodată…

În două trepte care se întrepătrund din capitol în capitol, viața lui Joseph își jelește prezentul, cufundat într-un scaun cu rotile care să-i asigure prelungirea „fericiților” 93 de ani, și își amintește trecutul, începând cu vârsta de 23 de ani, care-i pecetluiește drumul, unul din care nu reușește să se elibereze vreodată…  Pentru că nu mai știe să trăiască în afara lui: „pentru moșneagul ăsta, circul e viața lui”.

Frânturi:

• „Am nouăzeci de ani. Sau nouăzeci și trei. Ori una, ori alta.
• La cinci ani, știi și câte luni sunt de când te-ai născut. Chiar și la douăzeci de ani știi ce vârstă ai. Am douăzeci și trei de ani, spui, sau poate douăzeci și șapte. Însă după treizeci începe să se întâmple un lucru ciudat. La început e doar o ușoară poticneală, o clipă de șovăială. Câți ani ai? A, am… începi încrezător, însă apoi te oprești. Aveai de gând să spui treizeci și trei, însă nu e adevărat. Ai treizeci și cinci. După care te simți aiurea, fiindcă te întrebi dacă ăsta e oare începutul sfârșitului. Chiar este, firește, însă vor trece câteva decenii bune până o vei recunoaște.
Începi să uiți cuvinte: îți stau pe limbă, însă, în loc să se desprindă în cele din urmă de unde sunt lipite, rămân acolo. Te duci să iei ceva, însă, în clipa când ajungi acolo, nu mai știi ce căutai. Îți strigi copilul cu numele tuturor celorlalți copii ai tăi și chiar și cu cel al câinelui, până când îți amintești, în fine, pe al lui. Uneori, uiți ce zi a săptămânii este. Și, în cele din urmă, uiți și anul.
Chiar și când trupul te trădează, mintea continuă s-o nege.
• Îmi ia un timp să ajung în capătul holului, însă reușesc – și asta fără ajutorul nimănui. Zici c-am câștigat la loto, deși, în clipa când ajung, îmi dau seama că trebuie să mă și întorc.
• Știu că unii dintre noi nu mai au dinți, însă eu am și vreau friptură. Friptură cum îmi făcea nevastă-mea, cu foi de dafin întregi alături. Vreau morcovi. Vreau cartofi fierți în coajă. Și vreau un cabernet sauvignon dens, cu aromă bogată, ca să lunece toate astea frumos pe gât în jos, și nu suc de mere din conservă. Însă, mai mult decât orice, vreau porumb copt.
Bătrânețea e un tâlhar cumplit. Exact când începi să-ți dai și tu seama ce-i cu viața, îți șubrezește picioarele și-ți încovoaie spinarea. Te doare totul și ți se încețoșează mintea.Read More »

Confort…


Nevoie de spațiu: să stau singură într-o cameră mare, să ronțăi semințe uitându-mă la un film, unul ușor de digerat, pentru că e vineri seară și profunzimea nu îmi stă bine în riduri de expresie azi. Să nu mă întrebe nimeni nimic, pentru că azi nu mă mai iubesc cuvintele; să fiu eu cu mine, nevoie rară de aer nerespirat, neîmpărțit, egoist. Să citesc ce vreau, fără întreruperi, altele decât schimbarea melodiei pe youtube pentru ambianță.

Să nu fac nimic din ce nu vreau să fac și totuși să nu mă plictisesc, pentru că oricum nu cred în plictiseală. Să îmi pun căștile-protecție față de orice îmi poate distrage atenția de la cine nu vreau să fiu azi. Să fiu liberă în gânduri și în stare, să nu adorm programat la 11. 30, pentru că mâine nu trebuie să mă trezesc de dimineață. Read More »

Să alegi?


De ce-ar fi greu? Sunt atâția oameni dintre care poți alege. Atât, dar atât de diferiți:

Unii te analizează în metrou, de jos în sus, cu accent pe accesoriile colorate și pe ochelari, pentru că au impresia că privirea ta nu poate trece de lentilele adormite de dimineață…

Unii te calcă pe pantof și nici măcar nu apucă să-și ceară scuze, sau măcar asta vrei să crezi când nu se întâmplă, pentru că încă ai încredere în bunul simț universal…

Unii îți zâmbesc în fiecare dimineață la prăjitura asortată cafelei cu lapte. Și cu ei te simți confortabil chiar și atunci când nu ai motiv, pentru că sunt mereu acolo. Da, de asta aveai nevoie.Read More »