Ar fi


Ce bine ar fi dacă ne-am privi lumina ochilor și am recunoaște că nu existăm când e întuneric, decât pentru a aștepta lumina. Am înțelege că importantă nu e finețea obrazului tânăr, nici bucuria trecătoare a buzunarului plin, ci mâna căutând și găsind degetele pe care să le îmbrățișeze până la sfârșit, chiar și când unghiile strâng pielea de durere, nu numai când mângâie fericirea de a le descoperi pielea.
tumblrm34a0rSokP1qbrjfso1500large
Ce bine ar fi dacă am înțelegea rostul trupului care crește, ca apoi să scadă. L-am hrăni nu numai cu pâine, ci și cu frumusețe și cuvinte care zidesc înțelepciune. I-am prețui puterea de a respira aerul curat de după ploaie, fără a-l tulbura, de a îmbrățișa cu propriile mâini, simțind cum se încălzește sângele din bucuria sufletului, i-am purta de grijă cu voință, cu iubire. Și n-am disprețui niciodată carnea și sufletul care ne zidesc: mai mici sau mai înalți, mai drepți sau mai încovoiați, mai plini sau mai slabi. Dar oameni, în minune.

Ce bine ar fi dacă am ști că nu vom muri niciodată. Am înțelege că sufletul se hrănește pentru veșnicie. Că orice artificiu pe care-l creștem în trupuri ne construiește și sufletul deopotrivă. Iar sufletul nu moare, ci moștenește toate petele pe care le vărsăm în noi, toate bucuriile pe care le aducem, toate luptele pe care le biruim.

Ce bine ar fi dacă n-am uita să iubim. Am copilări la nesfârșit și am aprecia lumina sufletului de lângă noi, care luptă să ne fie aproape, pe atât de mult pe cât ne iubește. N-am mai judeca ce avem și nu găsim în celălalt, nici lipsa din noi, biruită în celălalt. Am înțelege că darul e complet: cu bucurie, cu defecte, cu pauze și cuvinte, cu urcușuri și coborâșuri, dar mai ales cu o mare iubire. O iubire care nu e meritul nostru, ci al cerului care ne unește.

Ce bine ar fi dacă am înțelege că iubirile nu mor niciodată. N-am mai îngropa bucuriile cerului în noi, fără să ne deschidem vreodată sufletul, de teamă că nu-l vom mai putea închide vreodată. Am iubi firesc, simplu. Mereu prețuind, mereu luptând, mereu bucurându-ne. Chiar și când îmbătrânim, încovoindu-ne spre pământ și murind in trup. Născând în suflet veșnicie.

Sinuos


Trecem peste. Se încordează mușchiul inimii în bătaie, pulsând grăbit sânge în vene. Trăim forțat, cu pielea înfiorată, cu gândul concentrat în ridurile de pe frunte, cu mâinile pocnind cuvinte nespuse. Alergăm. Pașii se împiedică neputincios în pietre și praf cu miros de ploaie trecută. Ne oprim și privim în urmă: e ciudat drumul ăsta alambicat în voință, șerpuit în țintă, indecis.Truth_by_damnengine
Read More »

Sosia


cross_my_heart_by_vampire_zombie-d4ycr73_large
Are sufletul alb,
Dimineața.
Până la amiază
Minutele îi strâng culori
În textură.
Unele calde,
Din îmbrățișarea ta scurtă,
Refuzând motive și cuvinte,
Altele reci,
Din absențe nemotivate
De pe marginea sufletului,
Când se luptă.
Seara e pestriț,
De mai multe încercări
Pe mai puține resurse,
Uman.Read More »

Dus-întors


107319_1000
Știi când se-nchide cerul,
Pe seară,
Și se sărută nori adânci
În culoare
Până se sparg
În stele?
Așa mi-e gândul
Când îl trimit spre tine
Fără să se-ntoarcă;
Explodează emoții
Până mor,
Spre zi –
Păreri aprinse,
Cumpărate dus!Read More »