Silver Linings Playbook (2012)


SilverLinings_review_1600
Pasiune, sinceritate și puțină nebunie! Atâta cât să cuprindă un suflet mare, înghesuit de circumstanțe și de o iubire prea profundă ca să nu sufoce, să nu ciopârțească.

Un suflet prea mare nu încape în cuvinte, nu încape în convenție. Se hrănește din sentimentul pur, din culoarea deloc atenuată: nu acceptă diluare. Pasiunea se transformă în nebunie, una neacceptată social, pentru că zgârie! Pentru că sapă în convenție și scoate la iveală conținuturi pe care nu le vrei, pe care nu știi să le aprobi, prea obișnuit cu suprafețele.
Read More »

Advertisements

The words (2012)


Ar scrie. Și-ar înșira cuvinte pe foaie strident, rupând din el conținuturi, cu tastele șterse de emoția degetelor, cu gândul concentrat, continuu. Și-ar propti sufletul în oglindă, în transparența unei hârtii neputincioase, maleabile, și l-ar transpune personal, interiorizat, profund. Dar ce-i un singur suflet în fața unui gigant? 44692000001_1801109832001_TheWords-EPK-16-dvcpro-hd--00-01-22-04-

În acelaşi timp, un bătrân îşi aminteşte: o viaţă într-o carte, cuibărită haotic în pielea unei genți. Două săptămâni în care nefirescul destinului își găsește loc în firescul cuvintelor. Le smulge din surpriză și durere și le tastează curat, pe foi albe, fără pauze, epuizant, dar vindecând.
Read More »

Viața secretă a albinelor (Sue Monk Kidd)


Ce faci când ai de ales între sânge, care pulsează în tine gene pe care nu ai vrea să le recunoști, și prietenie, care îți neagă decepțiile, și îți dă încredere în frumos și umanitate? Alegi prietenia! Pentru că dincolo de culoarea pielii și de lipsa unui comportament educat ca obligație, a școlii, strălucește bunătatea. Iar dincolo de legăturile familiale, de locuința pe care Lily o împarte cu un om pe care nu și-l recunoaște ca tată, se ambiționează un comportament violent, care impune și nu propune, care consumă, care omoară.

Read More »

Plouă britanic


Plouă britanic, tăcut și calm, a melodie. Din doi în doi pași, oasele își cer locul din nou în canapea, trosnind a somn neplănuit, comod.

Plouă simplu, verde, cu melci. Din întuneric, ochii înceți caută ecrane și vieți, zâmbind digital și dormitând în pleoape.

Plouă vesel, cu tort și salate. Din mână-n mână, ne îmbătăm cu veselie, de ziua lui, zumzăind „La mulți ani-uri” stridente, în melodie.

Plouă copilăresc, jucăuș, în baltă. Din umbre, degete-și cer pături și perne, tomnatic, savurând zâmbete în tăcere, pentru că de mult cuvintele și-au pierdut din consistență, plouate, a somn.

Plouă firesc, britanic, în cizme și plimbare. Iar eu îmi vând timpul pe filme și chef de împreună. Plouă…

My name is Khan


Nu-i plac îmbrățișările. Dacă le cauți cu insistență, le acceptă, simțind însă cum fiecare atingere îi îngustează spațiul personal și îi invadează emoțiile deja exacerbate. Când plângi însă, te bate pe umeri și îți strânge capul între mâini, stângaci, dar cald.

Nu înțelege zgomotele puternice. Cu fiecare sunet, se retrage în sine, protejându-și urechile cu degetele strânse, imobilizat neputincios de stridența unei vieți pe care încearcă să se plieze natural, dar care nu știe să-l accepte.Read More »

Perfect sense


Perfecțiune… Concept alimentat de speranțe și țeluri, de neputințe mascate în obstacole, de modele căutate intens, pentru a merge spre ceva, a ajunge ceva, a fi… „din ce în ce mai” perfect, mai sus, mai… Și, cu cât zelul crește în căutare și în efort, cu atât se întrevede mai pală, mai departe, mai greoaie: perfecțiune crudă, personalizată firesc și exigent, uman.

„Perfect sense” e o „ironie” la adresa noastră, a oamenilor care nu mai știu să simtă, căutând „mai multul”, a celor care au uitat să trăiască simplu, să se bucure cu ochii de copil de ceea ce deja există în noi și în afara noastră, fără chin, fără intenție forțată, fără umbre. Pentru că un clișeu uzat ne amintește că doar când pierzi îți dai seama cu adevărat de ceea ce ai avut și… are dreptate.Read More »

Muză cu minus


Seară absentă… Muza își lustruiește balerinii de primăvară și trântește ușa de la intrare zgomotos, cu zâmbetul libertății pe buze, lăsând pași de neputință în urmă, greoi.

O acuz! Îi adun toate defectele grămadă și i le pun în cale, nesuferit… Insist pe superficialitatea responsabilității pe care pretinde că și-o asumă de fiecare dată când nu face decât să șlefuiască pretexte ieftine, să-și încalțe balerinii verzi de primăvară și să plece, oricând…

Când îi întorc spatele și refuz să-i vorbesc, își întinde brațele spre mine, senin, ca un copil vinovat care își încearcă scăparea în ochii mari și triști. Întotdeauna târziu, când bate ceasul de noapte a somn, când ideile se vor adormite în pernă, când picioarele își dezmorțesc greutatea întinse sub plapumă, mă cuprinde cu mâinile calde și îmi șoptește… Read More »

In time


Timp, măsurat în secunde și minute, calculat cu sferturi de oră peste care nu poți întârzia, din nevoia de a te ști punctual, risipit în momente de privit pereți albaștri cu varul puțin luat de la ultimul tablou lipit inestetic și relipit, așteptat când vine cu surpriza îmbrățișării unei persoane dragi sau regretat când pur și simplu nu-i mai vezi rostul într-o zi, pentru că se întâmplă să îți risipești orele cu intenție și să nu regreți asta câteodată.

„In time”… Știi ce înseamnă, pentru că nu o dată ți s-a atras atenția că n-ai ajuns la timp undeva. Ți-ai cerut scuze și ai râs, pentru că a fost o greșeală minoră, pe care nu ai de gând să o repeți, pentru că orgoliul tău de om punctual nu te lasă.
Dar mai mult decât a-ți calcula orgoliul în timp și în imensitatea minutelor care crezi că ți-au rămas, pentru că nimeni nu te-a convins că mâine poate nu vei mai fi, „In time” e exemplul perfect de viață măsurată strict de secundarul unui ceas pe care îl porți la mână cu sau fără voia ta, al unui ceas crud, care îți dă conștiența timpului pe care îl mai ai și îți anulează surpriza. Timpul nu mai este al tău sau al meu, fiecare are șansa egală de a-l tranzacționa, de a-l risipi, de a-l înmulți sau anula. Timpul este interșanjabil: îl oferi cu dărnicie sau îl furi, ca un bun, ca depozitul unei bănci, ca ceva palpabil, cunoscut și digerat.Read More »

Confort…


Nevoie de spațiu: să stau singură într-o cameră mare, să ronțăi semințe uitându-mă la un film, unul ușor de digerat, pentru că e vineri seară și profunzimea nu îmi stă bine în riduri de expresie azi. Să nu mă întrebe nimeni nimic, pentru că azi nu mă mai iubesc cuvintele; să fiu eu cu mine, nevoie rară de aer nerespirat, neîmpărțit, egoist. Să citesc ce vreau, fără întreruperi, altele decât schimbarea melodiei pe youtube pentru ambianță.

Să nu fac nimic din ce nu vreau să fac și totuși să nu mă plictisesc, pentru că oricum nu cred în plictiseală. Să îmi pun căștile-protecție față de orice îmi poate distrage atenția de la cine nu vreau să fiu azi. Să fiu liberă în gânduri și în stare, să nu adorm programat la 11. 30, pentru că mâine nu trebuie să mă trezesc de dimineață. Read More »

The Shawshank Redemption


Speranța… Știm că ne hrănește de cele mai multe ori iluziile, că ne dă impulsuri spre mai mult, că ne mobilizează înspre ceva, că ne dă sens unui drum neînceput sau din ce în ce mai greu de parcurs. V-ați gândit vreodată de câte ori renunțăm la un vis la sfârșit de drum, când provocarea devine mai mare iar sufletul deodată neîncăpător pentru o nouă încercare, de câte ori cădem pentru că nu avem curaj pentru mai multul pe care oricum ni-l doream dintotdeauna? Deși sinonime prin ceea ce implică, umanitatea și speranța sunt de multe ori opuse prin acțiune; uman, ne dorim și sperăm mai mult dar umanitatea ne oprește din a face ceva în acest sens, pentru că, la fel de uman, renunțăm în fața provocării, din teamă, teamă de ceva ce poate va fi, poate nu va fi…Read More »