În brațe

Hai să nu mai stăm
Pe tușă.
Să luăm iubirea
De mână
Și
Să alergăm
În mijlocul vieții.
Să ne orbească
Întâmplarea
Necunoașterii,
Să închidem ochii,
Forțat
Dar, apoi,
Să-i deschidem
Din nou.
Să îndrăznim
Să privim
Dincolo de ceea ce
Este deja
În urmă.

Hai să ne luăm
Inima
În brațe:
Tu pe a mea,
Eu pe a ta.
Cu mintea am simțit destul.
Și să pășim
Pe drum
Împreună:
În hopuri,
În cădere,
În zbor.

Iar,
Când or obosi
Inimile
De bătut,
Să adormim
Cu mâinile pe pământ,
Știind
Că n-am tocit
Marginea vieții,
De teamă,
Ci
Am alergat
Mereu
Spre mijloc,
Neuitând
Să ne ținem
Sufletele
În brațe.

Advertisement

Sunt(em)

Sunt o ață subțire.
Așa m-am născut.
Să nu pot
Vreodată
Să-mi iau toată
Viața
În brațe
Fără să mă prăbușesc
De la greutate.

Sunt un punct
De pământ.
Așa m-am născut.
Să nu cresc
Decât
Unită
Cu un punct
Mai mare.
Numai că punctul
Aleargă
Când mă apropii.
Îl privesc
Prea direct
În ochii deschiși.

Sunt un strop
De ploaie.
Așa m-am născut.
Să nu curg
Vreodată
Pe mai mulți obraji.
Numai că obrazul
Pe care am ales
Să trăiesc
Mă șterge
Din când în când
Cu mâneca,
De teamă să nu creadă
Lumea
Că plânge.

Sunt un grăunte
De suflet.
Așa m-am născut:
Să nu cresc
Decât
Într-un suflet
Mai mare.
Numai de m-ar primi
Alesul
La marginea ușii
În strângere de mână
Și sărut.
Pentru
Totdeauna.

Sunt un cântec
Scurt.
Așa m-am născut.
Să mă scriu
Până nu mai sunt
Cuvinte.
Sunt puține
De unde vin.
Le-am strâns pe toate
În tine.
Și n-aș vrea
Să mor
Pe buzele tale,
Înainte de a trăi
Cu tine
O poveste.

Clipim

De fiecare dată
Când clipești,
Lumea se oprește
Un pic.
Se scurge lumina
Pentru o porție mică
De întuneric.
Cât să se odihnească
Ochii
De zgomot,
De scenă,
De om.

Ne(credință)

Dintre doi oameni
Neobișnuit de comuni,
Unul e,
Sigur,
Bolnav.
Ochii privesc în gol,
Obrajii sunt palizi
Iar sufletul…
Sufletul e acoperit de
O zgură neagră,
Pe care bucuriile
Nu mai știu
S-o clătească.

(Ne)Siguranță

Mi-e teamă că
Nu mai e timp
Să vorbesc,
Să tac,
Să fiu.
Așa că trăiesc
Cu infinitul în sac,
Închis la margine
Cu ață de mortalitate.

Înveți (că)

Înveți că pierzi,
Niciodată SĂ
Pierzi:
Drumul pe care
Simți
Să mergi
Are întotdeauna
Despicături
Laterale.
Poate că
Talentul tău
E să mergi
Mai departe,
Nu să alegi.

Auto-dormitare

Orașul doarme
Pe minutare.
Orele se comprimă
În regrete non-somnolete
Și liste neterminate.
De fiecare dată
Când adorm
Mai rămâne
Un cuvânt
De spus,
O cale
De urmat,
Un om
De iubit
Cu pleoapa deschisă.

Trecătoare

Trece pasul pe val
Și nisipul pe mal.
Trece gândul pe dos
Și durerea prin os.
Trece viața pe băț
Cu otravă-n ospăț.
Trece visul prin ochi
Și puterea-n deochi.
Trece suflet prin piei
Și iubirea prin clei,
Acuzând dumnezei.

Ca-n viață

E simplu:
Ca un nod strâns de 10 ori
În jurul propriei esențe,
Ca o vorbă disecată în litere
Și ecouri,
Ca un drum copleșit de praf
Și curburi aleatorii
Peste inimi stoarse
Și gânduri înghesuite
Pe pervaz.

Viața n-are radical

Viața n-are radical. Se consumă simplu, în fiecare om, pe-o mărime de suflet personalizată în nivel de putere. Drumurile se construiesc drept și amplu, în majoritate. Se definesc paralele pentru fiecare univers camuflat în conținutul unui om comun. Singurele excepții sunt perpendicularele trasate niciodată la fel pe câte vreun drum aleatoriu: o coincidență bizară de intersectare a două linii apropiate sau deloc similare, a două vieți unice.