Doamne,
Zâmbește-mi în apus
Și hai să stăm puțin
De vorbă:
Despre ochii fără priviri,
Zâmbetele fără ecou
Și mâinile fără îmbrățișări,
Adunate mormane
Pe străzi
Și blocuri de hârtie
Cu bulină roșie.
Apoi,
Ținundu-mi sufletul în palmă,
Spune-mi că e ușor
Să trăiești
Chiar dacă nu sunt:
Bani de rată,
Covrigi în cozi de câini,
Aripi deschise
Din luturi
Închegate în oameni.
E ușor,
Pentru că respiri în mine
Iubire și timp
Pentru toate:
Tic
Tac.
Iubirea nu e
O ciocolată
Cu lapte
Sau un o privire deschisă
Peste o masă rotundă
De cafenea,
Nu e un zâmbet împărțit
La colț de stradă
Sau o mână obișnuită
Să strângă alte
Mâini,
Nu e un buchet de flori
Întins de jenă
Cu o cutie de bomboane.
Iubirea e
Întotdeauna
Mai mult decât gesturile lăudate
Pe ecrane:
E atunci când te trezești dimineața
Și știi
Că orice vei face în noua zi
Va fi
Întâi
Pentru celălalt.
A renunța la tine
Pentru a-ți câștiga
Sufletul.
Ne grăbim:
Să mâncăm mic dejunuri
Cu aroma de birouri
Aglomerate.
Ne grăbim.
Alergăm pe drumuri înghețate
În drum spre aceleași
Locuri.
Ne grăbim
Să respirăm aer,
Într-o competiție acerbă
De a trăi.
Ne grăbim
Să adunăm comori
Cu mâinile închegate
Pe bancnote.
Ne grăbim
Să citim horoscoape
Prevestind fericiri
Așteptate.
Ne grăbim
Să cumpărăm lucruri
Pentru a acoperi
Goluri.
Ne grăbim
Până uităm
Să iubim.
Am luat o bucată de nor
Și ne-am acoperit ochii.
Era nevoie
De geană închisă
În amestecul ăsta aleator
De birouri și șervețele
Răcite bine
La aer condiționat.
Apoi,
Am aprins soarele
Și l-am rugat să se-ntindă
Mai tare.
Era nevoie
De căldură topindă
În frigul ăsta lipit
De fulare, paltoane
Și buze uscate
Pe cana de ceai.
La sfârșit,
Când soarele și norii
Au obosit,
Ne-am strâns în brațe.
Era nevoie
De iubirea ta
În aglomerația asta
De șervețele reci
În cuvinte răgușite.
Și lumea s-a oprit
Rotundă
Să ne admire
Nemurirea.
Primiți? O să-mi îndes inima într-o carte mică, albastră, cu suflet de iesle plină și desene cu magi și-o să vă cant despre copilărie dragă și zâmbete înghețate la ferestre. O să vă prind obrajii în bucurie vie și povești despre greruri încolțite-n țurțuri și despre vocea născută în paie, cu ochi de cer și suflet de jertfă.
Hai, primiți? O să vă povestesc despre dorul profund de casă și mirosul de portocală strânsă sub unghii și râsete de nuci în colind. O să vă amintesc despre mama și tata așteptând magia iernii în îmbrățișarea din poartă și sufletul dezgolit sub cruce. O să vă cânt sacadat „prin nămeți și ger, cu papuși de șier”, strângând în brațe toată bucuria așteptării; nu a cadoului de sub brad, ci a iubirii care dăruiește dincolo de material și lume.
Primiți? O să vă împart din Crăciunul care nu se simte niciodată la fel. E, uneori, rece, știm, pentru că uităm ce așteptăm și pentru ce luptăm, pentru că umanitatea noastră nu poate cuprinde minunea cu ochi limpezi și suflet curat. Alteori, e vie și caldă, ca o bucurie aprinsă brusc, din lumina inimilor care se apropie, mai mult ca niciodată. O să vă amintesc de frigul din odaia sufletului singur și de mâinile care nu întotdeauna au pe cine să îmbrățișeze, care așteaptă colindul vocilor de la ușă cu mărunții pregătiți de cu toamnă. Despre darul care nu se uită, ci se încheagă în suflet și crește într-o lume mai bună.
Primiți cu colindul? O să mă copilăresc și o să mă împart și o să simt Crăciunul! Cu dor, cu bucurie, cu obraz roșu de copil fericit, care a desfăcut bomboana din pom pe furiș. Pentru că sărbătoarea asta e despre minune, lumină și jertfă. E despre iubirea fără cuvinte, dar simțită profund sub căciulă, sub fular și sub straturile multe de „om” crescut din minune: în suflet.
În timp,
Iubirile se cizelează
În cuvinte.
Din “te iubesc-uri” colorate
Și inimi pe marginea foii,
Din doruri cu lacrimi
Și îmbrățișări strivinde
Pe revederi cu ceasuri
Mereu în așteptare,
Se strânge esența
Binelui de a iubi
Dăruind
Din tine.
Un mesaj scurt,
Cu accent pe litere,
Înseamnă o poveste.
Ai grijă de tine, îmbracă-te bine. E frig și vânt afară și-o să-ți plouă pe ochelari. Aștept să ne vedem acasă la o îmbrățișare. Te iubesc.
Rezumat în două cuvinte
Esențiale,
Care povestesc
Despre o lume
Întreagă,
Simplă,
Împreună:
(SMS)
„Iubire, plouă”.
Ce bine că trece timpul
Prin noi.
Fără pleope lăsate
Și voce tremurândă,
Nu ne-am aminti
Să trăim
Cât încă mai curge sângele
Prin vene.
Ce bine că trece timpul
Prin noi.
Fără așteptarea-ntâlnirii
În emoții crescânde
Nu ne-am grăbi
Să iubim,
Cât încă mai doare distanța
Dintre inimi.
Ce bine că trece timpul
Prin noi.
Fără dorul acut
Atât de zdrobit
În minutare
Nu am alerga
Spre celălalt
Cât încă mai sunt ore
De iubit.
Ce bine că trecem
Prin timp.
Fără mâinile-n riduri
Strânse în mâini,
Nu am mai simți
La fel de mult,
Cât încă mai sunt
Brațe
De cuprins,
Buze
De vorbit,
Inimi
De iubit.
Ce bine că trece
Dumnezeu
Prin noi.
Îmi ești drag, cu ochii tăi blânzi, ușor mustrători când uităm de bine. Ne amintești să fim copii, cu dorul în inimi și gustul de biscuiți din cizme adânc pătruzând în papile. Ai atâta suflet, încât nu poți să nu-l împarți, măcar în bucuria asta vie de a ne lustrui pantofii în fața icoanei tale.
Suntem mici și mari, cu pover
i și ani, cu zâmbete calde sau ascuțite de drumuri. Dar nu putem să nu ne umplem inimile de frumusețea darului – nu a celui primit, ci a celui învățat să-l împărțim cu mâinile întinse sau zâmbetul furiș de după ușă.
Ne înveți să fim oameni pentru oameni, să uităm de ceea ce ne desparte și să închegăm ceea ce ne apropie. Și nu, nu e vorba de portocala cu miros de Crăciun sau de ciocolata desfăcută-n grabă. Ci de darul din dar, care construiește raiul, de iubirea simplă în gesturi mici, care ne fortifică inimile spre mai mult cer.
E frig afară și vântul ne cântă-n temelii cu viteză de iarnă grăbită. Sub stelele aprinse, să scârțâi în pași bătrîni și la fereastra noastră. Să ne spui o poveste și să uiți nuiaua meritată un pic mai departe de portocalele proaspete și jeleurile colorate.
Pentru că, Moșule drag, mai mult decât orice, suntem copii azi și nu ne bucură nimic mai mult decât o poveste frumoasă, despre lumină și cald și ghete lustruite la fereastră. Lasă-ne îmbrățișarea magiei și o iconiță mică de purtat în suflet: a chipului tău, zâmbind în fața rândurilor de pantofi munciți pentru o din ce în ce mai râvnită copilărie.
Obosesc gene
Cuprinse de Ene,
Obosesc buze
Șoptind despre muze,
Obosesc cești
Ciobite-n povești,
Obosesc vise
Pe pleoape întinse,
Obosesc munți
Urcând gându-n frunți,
Obosesc ploi
Strivite-n noroi.
Obosesc.
Rămâi cu bine, suflet drag,
Ştim, mâine e aproape…
Din clipele ce curg şirag,
Ne-apasă timpu-n pleoape
Şi nu vedem, cum peste noapte,
Atâtea suflete-n lumini
Se-atrag.
Rămâi cu bine, dor de toamnă.
E frunză coaptă-n gânduri…
Din ochi atâtea inimi toarnă
Lacrimi ciobite-n rânduri
Şi nu simţim iubirea-n rană
Zidind în inimi cer
Din scânduri.
Rămâi cu bine, zâmbet viu.
E dor în timp şi-n rugă…
Din anul scund, pe mai târziu,
Alţi ani vor trece-n fugă
Şi vrem ca lutul ruginiu
Şi-n noi să-nvie raiuri
Din sicriu.
Rămâi cu bine, suflet bun.
Ştim, cerul e aproape…
Tu ne aşteaptă peste drum,
Cu ochi senini în pleoape
Şi Domnul va croi-n ajun
Şi pentru noi
Din lut şi ape
Drumul bun.
Rămâi cu bine, suflet drag.
Pe mâine.
Rămas bun.
Chgabriela's Blog 