E sufletul
Învățat să aștepte
Dincolo de promisiunile
Pe care le încalci,
Și de cele pe care
Uiți
Să le ții.
E ceasul care-ți amintește
Să deschizi ochii
Dimineața
În abur de cafea,
Degetul care-ți întinde
Colțul buzei
În zâmbet
Când nu mai vezi
Frumusețea drumului,
Îmbrățișarea mâinilor
Care se grăbesc
Să alerge
Departe.
E jertfa buzelor
Care cântă
Sufletelor noi
Și mici,
Din brațe,
Cu miros de rai,
E inima care plânge
Și iartă,
Știind că vei greși
Încă o dată,
Credința
Pe care ți-o refuzi
Când te grăbești
Să trăiești
Virtual,
Pe-o tastă veche.
E sufletul care
Iubește,
Nu necondiționat,
Ci luptând
Să-ți ridice și ție
Aripile spre cer,
Chiar dacă știe
Că vei alege
Să cazi
De multe ori
Înainte să crești.
Fericirea e
O bucată de mămăligă
Ruptă-n două.
Bucățile nu sunt
Niciodată egale,
Pentru că nu poți dărui
Exact la fel
Inimii pe care o iubești.
În bucata mai mare,
Pe care tu o vezi
Egală,
Sunt toate lucrurile
Pe care, poate,
Nu le spui:
– Ce bine că ești,
– Sper că e destul,
– Îmi plac ochii tăi,
– Mai este, dacă mai vrei,
– Dumnezeu se joacă
În zâmbetul tău,
– Vezi că se răcește,
– Te iubesc.
Fericirea e simplă.
Se servește cu o bucată
De mămăligă
Ruptă-n două.
Problema e că
Ridicăm munții,
Nu inima,
În căutarea fericirii.
Ne baricadăm
Pentru lupte
Mult mai mari
Decât am putea duce,
Convinși
Că numai așa
Vom putea salva
Prințesa din turn.
Când,
Fericirea e un parcurs,
Nu o țintă.
E mâna-n mână
În mers încet,
Sărutul pe frunte,
Îmbrățișarea strânsă,
Dorul scurs într-o floare
Cu miros de iubire,
Primul cuvânt
Al unui copil care învață
Să simtă,
Lumina soarelui
Prin perdea,
Lingurița de ciocolată
Împărțită frățește,
Lupta cu săbiile
De plastic,
Râsul plin
Într-o cameră strâmtă,
Un cuvânt
Desenat tandru
Lângă o cafea pregătită
Pe furiș.
Fericirea e simplă.
Problema e că
Ne credem Dumnezei
Și ne zidim
Singuri
Munți de urcat
Înaintea bucuriei
De a fi
Și a iubi.
Prezent.
Se spune că orice poveste e încâlcită-n zmei și mume, că nu poți să ajungi în rai, dacă nu treci pe tărâmul celălalt, că nu poți salva prințesa din turn, dacă nu ai curajul să-ți iei inima-n dinți și să lupți, cu buzduganul de fier descoperindu-ți drumul.
Ce nu se spune, însă, e că lupta nu se duce numai în povești, ci așteaptă la cotiturile realității, când privirile caută comori, pe care le simt ca merit fără impas, nu ca rezultat al unei spade bine ascuțite.
Suntem oameni. Privirile nu sunt întotdeauna limpezi. Se încarcă nu numai de optimismul luptei, ci și de eșecul neputinței. O privire absentă când trebuia să fie „la timp” se transformă în alte mii de priviri neputincioase. O tăcere întreruptă se traduce în alte tăceri neașteptate. O vorbă dureroasă înmulțește sufletul de mii de cuvinte care taie acolo unde ar trebui să mângâie. Nu știm să ne calculăm privirile, tăcerile, vorbele. Pentru că atracția de a fi uman, de a ne umple celulele de probleme și gândurile de stres, e prea puternică, atunci când sufletul așteaptă leac, nu tăiș.Read More »
Dacă ai avea cerul
În palma dreaptă
Ai scutura oamenii
De suflet,
Etalându-ți comoara
În fiecare pas.
Ai privi
Cu ochi trecători
Tot ce-ai reușit
Să aduni
În ani
Și ai uita
Că cerul
Nu se strânge
În degete de pământ.
Ce-ar zice Dumnezeu
Dacă i-ai purta lumina
Într-o lampă
Stricată?Read More »
Am avut o zi plină. Mi-am pus gândurile comune la presat. Erau vechi și ponosite, cu aromă de etichetă proastă și preconcepție. Apoi, am învățat să respir din golul gândurilor plecate. Era o senzație nouă, cu gust de stafidă aromată și de aer curat, rece.
Înțeleg, de ceva timp, că lucrurile frumoase care ți se întâmplă nu pot fi puse pe hârtie cu același entuziasm pe care îl simți atunci când le trăiești. Le scrii precipitat, vrând să redai fidel frumusețea secundelor, să le împarți. Rămân însă privirile calde, frumusețea gesturilor pline, bucuria de a întâlni oameni care au făcut mai mult decât să-și schimbe viața în bine: au schimbat-o pe a celorlalți prin propriul exemplu.
Fericirea e molipsitoare! Explodează în aer râset plin, sănătos, adună frumuseți copleșitoare prin atotprezență, frumuseți de atâtea ori neglijate în drumul comun, ignorând simplitatea binelui, în favoarea unui scop stabilit și urmat fără pauze, dependent.
Doi copii se țin de mână. Ea e mai mare, el e mai mic. Împreună sunt o celulă protejată, un sentiment exacerbat de simplitate și bucurie de a fi acolo, unul pentru celălalt: sora mai mare, ținând între degete mâna mai mică a fratelui său. Bucuria de a nu fi orbi în fața frumuseții vădite, trăirea pură a unui moment simplu, atotprezent, sunt mai mult decât revelatoare; ne învață să fim liberi de constrângeri, să învățăm că fericirea nu e un conținut ascuns pe un pediestal prea înalt pentru muritorii de rând, ci e vizibilă în simplitate, a lucrurilor și a momentelor încă nealterate de contexte sociale și socializante, de amprente și de etichetă.
Oamenii cântă. Cu ochii închiși, cu mâinile cuprinzătoare, până uită de unde au început – în tremurul unor mâini transpirând emoție și nesiguranță. Oamenii dansează. Dintr-o agitație balansantă timid, picioarele ajung să-și urmeze rimtul natural al poftei de viață. Oamenii scriu. Își aștern pe hârtie gândurile nespuse, imaginația explozivă, cuvinte atacând suflete cu puterea unei lovituri mortale. Oamenii sunt sinceri, uitând de diplomația coafată social, pe categorii de suportabilitate. Oamenii sunt buni prin esența lor. Ceea ce îi îndepărtează de bine sunt condițiile pe care și le atașează sinelui, în drumul spre succes: un succes pe care și-l doresc social, vizibil, strălucind în lumina unor reflectoare care, cu fiecare apariție pe scenă, orbesc mai mult relaționarea cu ceilalți oameni, empatia, dorința de a împărtăși bucuria altor suflete care încearcă.
Azi mi-am amintit că fericirea e exact acea stare pe care o trăiești atunci când ești mic și te scalzi în râul cu păcură de pe imaș cu prietenii, după care mănânci 2 felii de pepene refuzat, cerșit din piață, și-ți târâi picioarele greoaie acasă, în șlapii cu plasticul tocit pe partea dreaptă. E momentul în care ți-ai hrănit sufletul altfel decât adunând lucruri de așezat pe raft, în expoziție: momentul în care îi mulțumești lui Dumnezeu că trăiești și că încă mai știi să calculezi iubirile din palmă în loc de monede.
Fericirea e frumosul conștient. Iar frumosul e prezent pretutindeni…
Așa ne povestesc alți oameni frumoși la Conferința despre fericire, primul eveniment de acest gen din Sud-Estul Europei.
Crede-mă!
Fericirea e o neputință
Pe care o supui
Unui exercițiu
De determinare.
Ajunge să crezi
Că neputința
Nu e neputință,
Ca să schimbi marginile
Unei non-fericiri.
De acolo
Până la conținutul din mijloc
E o sumă de pași
Credincioși
Îmbrăcați în schimbare.Read More »
Fericirea
Nu se caută
În afara noastră –
E ceva ce,
Descoperit înăuntru
Și împărtășit,
Crește.
Suntem dependenți
De pipăit
De la Toma
Încoace;
Ce nu vezi
Cu ochiul liber
Pare să nu existe.Read More »
Fericirea e un conținut cu ambalaj verde, strălucind de prospețime și de sens. Se desface ca o bomboană, cu degetele tremurând de surpriză și gustul în expectativă conturat în papile. Dinăuntru, bucuriile adunate se expandează în oameni, conturând sufletelor trupuri, cu priviri atât de dragi, încât transpiră bună dispoziție și frumusețe, sub fiecare sprânceană.Read More »
Chgabriela's Blog 