În ochi

Ai privit
Vreodată
O zi
În ochi?
Câtă frumusețe
În răsărit
Și-n căderea frunzelor,
În ploile
Fără țintă,
În lumina
La geam.

Ai privit
Vreodată
O seară
În ochi?
Câtă bucurie
În pașii apusului,
În norii
Care adorm,
În răcoarea
Paltoanelor
Aproape
Închise,
În fularul
Peste nas.

Ai privit
Vreodată
Un suflet
În ochi?
Câtă lumină
În tăcerea cuvintelor
Nespuse,
În îmbrățișările
Aproape împlinite,
În frumusețea
Unică
A gesturilor
Fără seamăn
În alte suflete,
În iubirea
Fără nevoie.

L-ai privit
Vreodată
Pe Dumnezeu
În ochi?
Câtă perfecțiune
În ceea ce nu
Cunoaștem,
În ceea ce
Învățăm,
În ceea
Ce suntem.

Advertisement

Păcat că

Îmi plac ochii tăi.
Au în ei
Sclipire de revistă,
Abia scoasă din tipar:
Glob albastru,
Colțul îndoit artistic
În unghi abia vizibil
Sub fruntea adâncă.
Îmi plac ochii tăi.
Păcat că n-au privirea
Omului care vede.

Odă înfrângerilor

Nu știu despre tine,
Dar
Eu fac colecție
De înfrângeri.
Le adun,
Le sortez pe dată și
Culoare,
Le atașez privirile
Corespunzătoare
(Cu ochii în jos)
Și apoi
Le pun la loc
De cinste,
Unde să nu ajungă
Nimeni
Să mi le plângă
Vreodată.

Când nu cresc, scad

Pentru că nu mai știam
Să cresc,
Am început să scad.
Cu fiecare pas,
Mă apropiam mai tare
De pământ.
Se micșorau privirile:
Din oameni,
Vedeam bucăți mici.
Unghiul îmi scăzuse,
Odată cu ochii.
Scădeau buzele:
Cuvintele nu mai ieșeau
Întregi,
Se scindau
Pe silabe,
Pe litere,
Pe tăceri.

Ciumă

Visam că nu mai există boli. Trăiam într-o lume în care nu se mai știa de mult culoarea sângelui și a ochilor hepatici. Sufletele, sănătoase, mari, creșteau sub piele și se împărțeau pe stradă în conversații simpatizante, cu zâmbete lărgind buze, în conținuturi vitale.

Câinii leneveau la soare, pe iarbă. Nu mai știau de mult timp să latre. Singura lor ocupație era să lingă pantofii celor care le mângâiau creștetele îmblănite și să mănânce, fără rezerve, din farfuriile albastre, vândute la duzină și înșirate pe marginea trotuarelor.

Dioptrie

Nu se văd cuvintele de buze,
Iubirile de-acuze,
Părerile de muze
Și oamenii de scuze.
Nu se văd visele de bani,
Vedetele de fani,
Zilele de ani
Și strada de golani.

De fapt

Râsul e,
De fapt,
O mare în zbucium
Închisă în suflet:
La fiecare mișcare
A valurilor
Râde sarea
Cu voce de om
În ecou
Prea plin
De întâmplare.

La obiect

De câți oameni
E nevoie
Ca să schimbi
Un suflet?

Nu e niciodată
Nevoie
De alt om
În afară de tine.

PS: Omul frumos
Se construiește,
Întotdeauna,
Dinăuntru.

De aceea,
Când schimbarea
Se cere
Din afară,
Se diluează,
De fiecare dată,
Până ajunge
Înăuntru.

Oamenii sunt

Oamenii sunt,

Evident,

Niște jumătăți

Aruncate de-a valma

Dintr-un nor.

În timp,

Jumătățile

Își întregesc

Sufletul scindat,

Își cizelează rănile

Despărțiturii

Și

Își trăiesc,

Firesc,

Propria incosistență.

Nu contenesc,

Însă,

Niciodată

Să-și caute

Absolutul

În jumătatea prescrisă.

Oamenii au

Tălpile roase –

Își caută la nesfârșit

Jumătatea absentă.

Unele jumătăți

Mor

Pe drum,

Astfel că,

Numărul de jumătăți

Rămase

Ne e niciodată

Par.

Oamenii sunt

Evident,

Niște jumătăți

Aruncate de-a valma

Dintr-un nor.

(N-)avem

Da,
Avem cute pe buze
De prea multe cuvinte
Spuse in van
Pe o durere.
Avem ochii mari
De privit suflete
Pe gaura cheii,
Cu sprânceana mică
De teamă
Să nu se apropie.
Avem mâinile grele
De strâns degete
În pumn,
La fiecare piatră.