Să te știu zâmbind

Mi-e dor să te știu zâmbind. O faci adeseori în vis, alergând pe scările de lemn, abrupte, spre camera ta, mică, dar plină-ochi de cărți și voie bună. În vis ochii îți sunt aceiași, fără rid încă, puternic verzi și dragi,  iar obrajii-s slabi, dar plini de viață și de bucurie.

Mi-e dor să-mi spui să vin să te mai văd, s-o iau pe Irina-n brațe și să ne uităm la filme HD cu setea unor ochi perfecționiști în imagine și voce. Să-mi povestești, mândru, de minunile tale, toate trei, mereu cele mai frumoase și iubite, prin ochii tăi. Să te bat pe umeri și să-ți ironizez deciziile bune, insistând, în glumă, pentru a nu știu câta oară, că “n-aș fi crezut că o să ajungi așa vreodată”. Iar tu, să te uiți la mine, după ochelari, și să-mi reproșezi, ironic: „adică, ce vrei să spui cu asta”?

Mi-e dor să te simt aproape. Să-mi iei sufletul în palmă și să-mi analizezi căderile și alegerile proaste. Să nu știi să-mi răspunzi cum ar simți nevoia confuză a unei fete mereu îndrăgostite de „cine nu trebuie”, dar să-mi răspunzi mereu corect, cu tăișul unei ironii de frate mai mare: „LASĂ ASTA!”.

Mi-e dor să-ți aud vocea mihocească din spatele ușii, când, pentru a nu știu câta oară, îmi lungesc vinerile pe canapeaua voastră, cu un pahar de vin în mână și bucurie în suflet. Să insiști să nu adorm cumva la ora 11, pentru că torrentul nu e gata încă și ai un film „tare” la copt, mereu cu săbii și eroi de lupte, așa cum ne-ai tot obișnuit, de când ne luptam în drum cu săgeți și tăișuri de lemn și tablă.

Mi-e cel mai dor, totuși, să crești odată cu mine. Să-ți admir firele albe din barbă și expresivitatea ochilor calzi, în cearcăne cunoscute de savant mereu scriind peste nopțile albe. Să te țin la curent și să-ți spun, fericită, că am găsit iubirea pe care mi-o negam înainte. Să-ți spun că îmi construiesc drumul pe urmele tale, în bucuria unei familii care crește, în fiecare zi, într-un suflet mai mare. Să știu că ești acolo, chiar dacă nu vorbim în cuvinte.

Mi-e dor să-ți spun la mulți ani și să-ți simt jena de suflet cu un an mai mare: „Mersi, măi!”. Apoi să-ți scoți artileria copilărească din suflet și să faci din ziua ta un prilej de sărbătoare cu râsete și amintiri din copilărie. Să te văd alintându-ți minunile, pe care le ții în brațe și să te simt fericit, chiar și atunci când ciondănești doi ochi verzi pentru că nu-ți stă părul cum trebuie.

Mi-e dor să fii, nu numai în suflet, iubire.

Dragul meu

Hai să nu mai vorbim despre ani și sfârșituri. Suntem doar doi copii, cu inima crescând în piept nemuriri. Ne jucăm de-a indienii. Fumăm pipa păcii într-o lingură de lemn, scobită la mijloc, și spunem povești în jurul focului din grădină; despre „Inimă de urs” și „Winnetou”, despre grizzly și scalpuri în colecții. Avem acuarele pe față, de la Tempera, și ne doare puțin cearta mamei că le-am răspândit în măști, și nu pe blocul de desen, în teme pentru acasă. Tu nu porți tricou, în spirit de Old Shatterhand, eu am fustă colorată, hanorac încheiat în jurul taliei și codițe strâmte în păr. Suntem pe bune. Fluierăm în lupte și ne împăcăm în pipa păcii.

Afară e cald. Ne bucură Donald din revistele cu benzi desenate și cireșele galbene din copacul din stânga. Purtăm aceleași haine ca ieri, doar că poala și buzunarele sunt mai colorate. În păr am încă o frunză de ieri, încâlcită în cosițe. Tu lupți cu sabia de lemn și tablă pe care abia ai terminat-o. Știe tata de ce ai cheia de la atelier. N-avem griji, în afară de a ne păstra secretele verișorești după colțurile casei: tu cu Maria a lu Țuțu, eu cu Ancuța, Maria cu Țuțu.

E ora 8 jumate. Televizorul e mic și alb negru. De pe cuptor, ne încruntăm sprâncenele să înțelegem. Prințesa Sissi e fermecătoare. Eu adorm. Maria își face temele. Tu consumi creioane negre la publicitate. Desenezi frumos, cu umbre, portrete din manualul de artă. Suntem norocoși să ne avem, chiar dacă nu știm și ne uităm urât unii la alții în fiecare zi.

Să nu vorbim despre sfârșituri. Tu zâmbești cald, noi te admirăm crescând. În aripi, în inocență, în lumină. Aici e încă frumos și cald, pentru că trăiești în suflete. Încă mă aperi de privirile fără folos, încă alegi filmele HD și le schimbi după primele minute, încă te privești în oglindă și nu ești convins că se așează bine ochelarii sau cămașa la guler. Încă dai cu aspiratorul în pauza de scris și uiți să speli vasele până îți vine inima acasă de la muncă. Încă ne iubim, fără să ne-o spunem și mi-e dor să-ți spun la mulți ani timid, într-un capăt de telefon sau la un pahar de vin alb de Focșani.

Anii n-au rost când zâmbești atât de frumos în lumină. Dar suntem slabi aici, cu riduri în frunte și inimi strânse. Așa că, om drag cu ochi enervant de verzi și frumoși, la mulți ani. În sufletele noastre.

Și să ne vedem cocoțați din nou în cireșul bunicii, citind din Proloage cu intonație copilărească și voce caldă.

Primește-mă

Prinde-mă
Și fă-mă copil
Când nu mă uit,
Să iau de la început
Bucuria
De a simți iarba
Sub degetele mici
Agățate-n jucăria
Cu păr creț
Și suflet de prințesă.

Ia-mă
De mână
Și aleargă-mă cu picioarele
Goale,
Să aștept din nou
Cu inima în gât
Să mă prindă
Hoțul din sticluța
Cu otravă.

Iubește-mi
Obrazul încă nepătat
De grijă.
Ascunde-mi merele
Abia furate,
În poală,
Și iartă-mi copilăria
Furândă
Cum iartă cerul
Sub ruga plăpândă.

Hai să purtăm
Din nou
Copilăria în brațe
Și să jucăm prinsa
Pe cățărate
Până ne strigă mama
La tăiței cu lapte.

Și să nu ne mai amintim
Că avem ani mulți
În piele
Și-n inimi.

Primește-mă
Copil
În brațe.

Un, dor, și

Mi-e dor cu fluturi,
Dor albastru,
În zbor scurt.
Mi-e dor cu vânt,
Dor grăbit,
În jale cu ecouri.
Mi-e dor cu buze,
Dor în cuvinte,
Ce nu se spun vreodată.
Mi-e dor cu-mbrățișare,
Dor de mâini
Care cuprind
Și gând și suflet.
Mi-e dor cu cer
Dor din pământ
Însuflețit de inimi.

Mi-e dor cu tine,
Dor cu mine
Construind aripi
Și iubind.

Celui care este

Ți-aș spune
Doar
Că mi-e dor
De cerul din tine.
Și te-aș strânge
În brațe
Cu toată iubirea
Pe care n-am știut
S-o scurg în timp.

Noapte bună,
Ochi verzi
Luminați de cer.

Scutură-ți aripile
Peste inimi,
Să se înalțe
În dor de veșnicie
În iubire
Și vindecă-ne
Gândul
De pământ.

Cu tine-n gând,
Bucată de rai
Cu zâmbet de lumină.

Îmbolnăvire

Simt că mă apasă,
Aici, pe plămâni,
Și-mi șuieră a frig
Urechile,
Când nu te aud.

Mă ustură gâtul
Și tușesc pe fiecare
Centimentru de absență.

Mâinile sunt slabe,
Palide,
De când nu îmbrățișează
Căldură.

Mi-s subțiate buzele
Iar vocea-i răgușită
Când te cheamă
În vis și-n gând
De noapte bună.

Un virus nebun
Îmi aleargă prin vene:
Din inimă,
Grăbit,
În celule.

M-am îmbolnăvit
De iarnă
Sau
Poate
Mi-e doar foarte dor
De tine.

Cât

Cam cât
Senzația
Mirosului
De după ploaie.
Cam cât pofta
De căpșuni cu
Frișcă,
Vara.
Cam cât
Nostalgia
Râsului cu lacrimi.
Cam cât
Fiorul
Din pielea de găină
Într-o melodie
Nouă.
Cam cât
Sentimentul
Unui cuvânt
Primit la timp.
Cam cât
Zâmbetul
Care întrerupe
Un sărut.
Cam cât
Căldura
Îmbrățișării
Redescoperite.
Cam cât
Imaginea
Unei umbrele
Acoperind
Două inimi
La braț.
Cam cât
Frumusețea
Rugăciunii simțite.
Cam cât
Visul
Strângerii
Mâinilor.
Cam cât lumea-n lung
Și-n lat
Și timpul
Dintr-un capăt
În altul
Al veșniciei.

Fără punct,
Fără virgulă,
O înșiruire de
Emoții
Și sentimente
Niciodată goale,
Niciodată închise.

Atât de mare-i
Dorul meu
De tine.

Vino!

Vino! Odihnește-ți ochii pe umărul meu și spune-mi că n-ai plecat niciodată. Că îți amintești ultima îmbrățișare, ultimul sărut trimis în aer cu un zâmbet.

Vino! Spune-mi că ți-e dor. Lasă-ți gândurile în palmele mele. O să am grijă să le mângâi, până învie în speranță. Nu-mi refuza zâmbetul. E oricum al tău.

Vino! Adună în linie toate sufletele lumii. Voi fi poate, mai mică decât ele. Poate cu ochii mai strâmbi, cu buzele mai scunde. Nu voi ști mereu să-ți repar tristețea altfel decât prin îmbrățișare. Alege.

Vino! Nu vocea ta îmi lipsește. Ci sufletul tău copilăros, când îmi pune piedică pe scări sau îmi refuză îmbrățișarea, pentru că vrea să se joace. Îmi lipsește gustul cafelei amare și ciocolata dată la schimb pe o bere, de drag. Iubirea crescută din două suflete care n-au învățat încă să fie, cu totul, împreună.

Vino! Nu pierde frumosul, căutând uși care poate nu știu să se deschidă, decât pe jumătate. Eu nu voi ști să plec vreodată. Voi fi aici, chiar și când speranța va strânge podeaua în brațe, neputând să mai respire.

Vino! Iubirea nu e sigură, dragul meu. Dar crește, dacă o dăruiești. Nu-mi spune să caut. Privește-mă în ochi și în pistruiul de pe pleoapa dreaptă. Chiar vezi în mine sfârșitul?

Vino! La mine în suflet e atâta loc de când ai plecat. Poate vei găsi ceea ce cauți. Te gândești și tu la ce poți să pierzi? Mi-e dor. Și sufletul mi-e mic. O să te-nghesui până încapi. Întreg. Te-așteaptă tricoul bleu în colți de rechin și o îmbrățișare crescută până la cer.

„În mine se vorbește și azi despre tine”.

Oamenii

Oamenii dor.
Și nu pentru că
Nu cred,
Ci pentru că a crede nu înseamnă
A crede în
Adevăr.

Oamenii dor.
Și nu pentru că
Nu simt,
Ci pentru că a simți nu înseamnă
A simți
Curat.

Oamenii dor.
Și nu pentru că
Nu iubesc,
Ci pentru că ceea ce iubesc nu e
Ceea ce merită
Iubit.

Oamenii dor.
Și nu pentru că
Nu aleargă,
Ci pentru că aleargă
În direcția
Greșită.

Oamenii dor.
Și nu pentru că
Nu vor,
Ci pentru că a vrea nu înseamnă
A fi.

Oamenii dor.
Nu ideile.
Nu sentimentele.
Oamenii!
Cei pe care nu știi
Să-i aduni
Din bine.
Cei pe care
Nu știi să-i iubești
Cum sunt.
Cei pe care
Nu știi să-i trăiești
Decât prin
Lentilă.

La pachet!

Cutia Pandorei. În fiecare buzunar, câte o surpriză, lipită cu scotch. După fiecare fermoar, întărit cu ață neagră, se înghesuie gusturi paradisiace. Caș tăiat în bucăți egale, cu plinul ușor măcinat de prospețime, urdă fină, ușor fărâmițabilă, perfect pliabile pe roșiile de pe raftul 1 din frigider și pe ceapa verde din grădina de acasă. Desertul nu are vârstă, nici perioadă: pască înecată în brânză dulce și stafide, cireșe galbene, în găleata de plastic de acasă, cu frunze cu tot, strânse grămadă. Un deliciu de existență. Mă apuc de treabă. Nu sunați! Pachetul de acasă nu răspunde.
Și nu, părinții mei nu se dau împrumut. Egoism sangvin delicios, cu accent pe bucurie.