„Cel care mă așteaptă” (Parinoush Saniee)

Crește într-un mediu ostil feminității. Își cerșește dreptul de „a fi” în fața bărbaților din familia ei, de a fi uitată măcar, dacă nu iubită. Simte nevoia să-l îmbrățișeze pe tatăl ei, într-o revărsare de iubire copilărească, dar se blochează, pentru că nu „se cuvine” ca o femeie să se apropie astfel de un bărbat. Violența, îngenunchierea femeii, anularea drepturilor, sunt practici comune în numele religiei lor. Femeia nu există decât prin bărbatul ei.

Masuum este o luptătoare. Iubirea nu-i este permisă, pentru că nu are putere de decizie. Orice încercare de a schimba atitudinea celorlalți în entuziasmul credinței în bine îi este curmată prin violență, atât fizică, în plăcerea cruzimii fraților ei, cât și psihică, cicatrici vizibile în viitorul pe care nu poate să și-l aleagă.

Advertisement

Viața secretă a albinelor (Sue Monk Kidd)

Ce faci când ai de ales între sânge, care pulsează în tine gene pe care nu ai vrea să le recunoști, și prietenie, care îți neagă decepțiile, și îți dă încredere în frumos și umanitate? Alegi prietenia! Pentru că dincolo de culoarea pielii și de lipsa unui comportament educat ca obligație, a școlii, strălucește bunătatea. Iar dincolo de legăturile familiale, de locuința pe care Lily o împarte cu un om pe care nu și-l recunoaște ca tată, se ambiționează un comportament violent, care impune și nu propune, care consumă, care omoară.

Peștișorul de aur (J.M.G Le Clezio)

Câteodată am senzația că mă duce drumul pe-o linie fixă, fără stânga, fără dreapta, doar înainte. Nu cred în destin, pentru că ar fi prea simplu să-mi ghidez sufletul unei încadrări predestinate, dar cred în influență. O influență pe care o simți în șoc și limite, în neputință și încâlcire de senzații.

Laila pare să nu aibă putere de decizie în propria viață. Furată la 6 ani, își pierde identitatea, rădăcinile, și trăiește „la suprafață”, luptând cu un drum pe care nu și-l apropriază, dar la care se adaptează… de nevoie.

Și crește. Turiști în „soarta” ei hotărâtă, oamenii o iubesc sau o refuză, o apropie sau o îndepărtează, în extremă, fără rezerve de ambele părți. Până să-și cunoască limitele, Laila se pierde și de redescoperă, dar își păstrează drumul: spre muzică, spre sine, spre strada cea veche și albă din care odată, când nu știa să creadă, a fost furată… într-un sac și într-un destin:

• O, pește, peștișor de aur, ai mare grijă! Căci sunt atâtea capcane și năvoade întinse pentru tine în lumea asta.
• Îmi era teamă de întuneric, teamă de noapte. Îmi aduc aminte că mă trezeam câteodată și simțeam teama intrând în mine ca un șarpe înghețat. Nu mai îndrăzneam nici să respir.

Călătorie într-un picior (Herta Muller)

Un drum sinuos, cu oameni pe care îi întâlnește întâmplător și care-i devin destin. Irene îl întâlnește pe Franz, apoi pe Stefan, apoi pe Thomas. Cei trei îi devin prilej de conversație acută, deși doar pe primul îl iubește total. Viața ei se construiește din gânduri subtile, din coincidențe emoționale pe care nu și le justifică, din gesturi deloc comune, însușite natural (ca gestul simplu al ridicării unei frunze în mână, deodată simțită goală, absentă). Ochii ei descriu intim, în detalii lucide, lumea pe care și-o trăiește observând și iubind. O carte în imagini, deși fără poze, cu fir epic minimalizat, dar care descrie, amplu și dur, un destin singular:

De veghe în lanul de secară (J. D. Salinger)

„Și așa mai departe”… Din două-n două fraze, Holden își afirmă neputința de a mai da explicații, de a continua câte o poveste, de a insista în a ne spune. O carte lejeră, cuceritoare prin simplitatea limbajului și prin caracterul atipic al băiatului „divorțat” de Pencey și de educația formală, dar care încântă prin cursivitatea gândului și ironia replicilor. Cele câteva zile pe care și le petrece în afara școlii, în „ispite” ale viitorului pe care nu știe cum să și-l construiască, sunt rod de idei înrădăcinate și crescute în mintea unui minor încă necopt, dar care-și cere dreptul la părere și catalogare și, în tic adolescentin, „așa mai departe”:

Jurnalul fericirii (Nicolae Steinhardt)

Nu, nu contează unde te afli. Fericirea nu e dependentă de spațiu, ci își extrage seva din suflete.  Mi-e greu să mă plâng azi. M-aș contrazice și mi-aș nărui speranța înălțată pe cuvinte, ale unui om care și-a câștigat substanța între ziduri și care, retras din „generozitatea” lumii ca posibilitate, și-a găsit libertatea și fermitatea credinței într-o celulă. Paradoxal și ciudat cum omul are nevoie de lecții și de suferință pentru a aprecia bucuria, de singurătate pentru a dori comuniune, de ziduri pentru a-și zidi propria libertate.

Un om extraordinar și-a pus pe hârtie viața, amintindu-și. Din fiecare rând pe care l-a trăit, scriind, se desprind lecții: de istorie, de filosofie, de ortodoxie, de… viață, în definitiv. Pentru el, chiar dacă izolat între gratii, închisoarea a fost o eliberare, o sursă necontenită de fericire. Pentru că, dintre oamenii pe care i-a fost dat să-i întâlnească, poezia, bunătatea și credința s-au revărsat peste sufletul lui infinit mai mult decât în libertatea din afara zidurilor. Și așa, viața lui, ca dar, și-a înmulțit talanții prin cuvinte:

• În prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta.

„Umbra vântului” (Carlos Ruiz Zafon)

Din când în când mă  mai descoperă  câte o carte…  Își face loc pe etajeră și mă așteaptă, neplanificat, să facem cunoștință. Recunoscătoare întâmplării, o deschid și încep să ne citim: eu pe ea, strivind rânduri cu poftă, ea pe mine, pentru că eu eram de mult timp ascunsă-n litere, în spatele unor nume pe care nu le recunosc, a unor oameni pe care nu-i știu, dar pe care îi înțeleg.

„Umbra vântului” este o joacă de oameni mari, o „De-a v-ați ascunselea” maturizată prin detalii și indicii, raționalizări și trăiri exacerbate. Din „Cimitirul cărților uitate” Daniel alege să-și ducă viața la „Umbra vântului”, pentru că nu mai există scăpare din momentul în care decide să citească. O noapte de lectură îi schimbă definitiv drumul: intrigi, mister, deducție și imposibil, tomul ales transformă secolul al XX-lea într-o poveste nouă, cu ierarhii bine puse la punct în diferențiere. Oamenii puternici domină, victimele ascultă sau se revoltă fără noimă în spatele puterii. O carte într-o carte își spune cuvântul ferm, cu pasiune și inițiativă, astfel încât Daniel își transformă viața într-o eternă căutare: a autorului volumului, dar și a propriei persoane. Cuvintele cărții îl urmăresc până la confundare, oamenii pe care îi întâlnește îl marchează definitiv iar iubirea îl ajută să se descopere. Un destin tulbure, o carte demnă, pe scurt:

Vocea cunoașterii – Don Miguel Ruiz

Îmi plac mult cărțile care mi se împrumută. Au pe pagini amprente de ochi cunoscuți și praf subiectiv pe litere. Le deschid altfel, le citesc repede, dintr-o „datorie” de om mare, care nu se vrea întârziind, ci doar bucurându-se de momentul posibil, de drag.

Din nou Ruiz. Într-un stil deja cunoscut, al revelației „frumuseții” și „perfecțiunii” vieții, ne povestește despre cum, de fapt, fiecare își construiește povestea vieții personal, trasând obstacole sau depășindu-le, având încredere sau căzând, înmulțind din credință sau… renunțând. Cunoștințe de altfel clasice, dar desenate de Ruiz într-un mod personal și simplu, comod citirii aproape fără vârstă.

Și totuși, rândurile îmi sunt străine… Colorate în revelație și absolut – al vieții, al credinței, al iubirii, Ruiz vorbește aproape utopic, poate încercând ca, prin extremă, să ne țintească visul un pic mai sus decât media resemnată. Da, iubirea e veșnică, totală, omniprezentă. Da, viața e un dar, unul neprețuit și absolut, pe care nu trebuie să-l risipim în banalitate. Da, credința adevărată mută munții, ai neîncrederii, ai obstacolelor, ai piedicilor, ai neputinței. Dar nu, nu putem filtra totul prin emoții, deși autentice, nu putem renunța la cunoștințe, la conștiință, la minte, la bagaj. Nu putem renunța la trecut, ci trebuie să învățăm din el. Nu putem trăi iubirea singuri, deși e pretutindeni.

Șirul întrebărilor mele continuă iar răspunsurile scad din generalitate. Pentru că drumul meu se vrea uman, personal, cu vis și întâmplare, niciodată egoist, niciodată singur.

Ruiz ne arată o cale. A lui:

• Umanitatea nu reprezintă decât o singură ființă vie.
• Dacă cineva ne spune o minciună și noi o acceptăm, aceasta se înrădăcinează în mintea noastră. Ea prinde puteri și începe să crească la fel ca un copac care se hrănește din sol.

„Arta de a iubi” (don Miguel Ruiz)

Am primit o carte într-o zi, una cu titlu mare și pagini mici, esență de gândire orientată conceptual în direcția trăirii interioare și a emoțiilor, a vieții inepuizabile, nelimitate, a sufletului.

Citind, m-am regăsit întrebându-mă și răspunzându-mi, punându-mi la colț convingerile sau întărindu-le. Deși concentrată pe ideea „adevărului personal”, a neputinței de a confunda două adevăruri și două concepții între ele, „Arta de a iubi” este un manual generic, sintetizat în idei de „folos” unei vieți lăuntrice echilibrate și, astfel, paradoxal, o cale personală, dar voit comună.

The prophet (Khalil Gibran)

O carte – esență. Îți ghidează conștiința și îți conturează înțelepciune în goluri. Spiritual și cu accent pe suflet.

Câteva fragmente smulse dintre rânduri, așa cum sunt, pentru că traducerea înseamnă fractură de sens:

• Who can depart from his pain and his aloneness without regret?
• Alone and without his nest shall the eagle fly across the sun.
• These things he said in words. But much in his heart remained unsaid. For he himself could not speak his deeper secret.
• Suffer not yet our eyes to hunger for your face.
• And ever has it been that love knows not its on depth until the hour of separation.
• When love beckons to you follow him, though his ways are hard and steep.
• For even as love crowns you so shall he crucify you.
• Love possesses not nor would it be possessed.
• Love has no other desire but to fulfill itself.
• Let there be spaces in your togetherness.
• Fill each other’s cup but drink not from one cup.
• Give your hearts, but not into each other’s keeping. For only the hand of Life can contain your hearts.
• And stand together yet not too near together. For the pillars of the temple stand apart, and the oak tree and the cypress grow not in each other’s shadow.
• Children: you may give them your love but not your thoughts, for they have their own thoughts.
• You may strive to be like them, but seek not to make them like you.
• You give but little give when you give of your possessions.
• It is when you give of yourself that you truly give.
• For what are your possessions but things you keep in guard for fear you may need them tomorrow?
• And what is fear of need but need itself?
• There are those who give little of the much which they have – and they give it for recognition and their hidden desire makes their gifts unwholesome.