Cu peronul pe partea dreaptă


4437250166a56a88093ddc8c75766e8c
Dacă vrei
Să ajungi dincolo de tine,
Ia un bagaj mare,
Cu roți rezistente
Și răstoarnă înăuntru
Toate drumurile
Pe care n-am mers
La timp,
Toate drumurile
Pe care am alergat
Spre niciunde,
Toată distanța
Care ne-a lărgit inimile
În așteptări.

Adaugă,
În spațiile rămase,
Zâmbetele care n-au avut
Priviri,
Ci doar suflete
Care să cuprindă
În depărtări cu ecouri.

Peste toate,
Aruncă un val de curaj
Și de împreună.

Dacă vrei
Să ajungi dincolo de tine,
Înghesuie-te-n noi.
Să încălzim
Spațiul ăsta nefolosit
De când n-am mai știut
Să ne-mbrățișăm inimile
În stație,
Pentru că uitam
Că e ultima oprire.

Advertisements

La prima nu cobor


Iau câte un tren, așa aiurea… Nu-mi place să citesc numărul vagonului când urc. Nici unde mă duce. 5b4a7d7ea23683ecc80f9705748ecff1Pentru că ochelarii stau să cadă de pe obraji și lumea e oricum prea mare să nu ajung unde trebuie.În vagon e cald. Prizele nu merg. Oamenii mă privesc chiorâș. Eu zâmbesc. E bine să fiu aici, doar pentru că e cald.

Opresc în stația sufletului. Doar pentru că are culoare galbenă și nume predestinat. Oamenii trec pe lângă mine, ocolindu-mă, fără judecată, fără privire. Fiecare își poartă sufletul în pași, cu graba unei zile de muncă în care eu nu mă potrivesc. Pentru că nu alerg, ci merg simplu, cu dorul unui loc pe care nu l-aș fi crezut vreodată să mi se plieze pe suflet cu aromă de iarnă proaspătă, fără suprafață. Dar care mă încântă, prin simplitatea mirosului.

Ne întâlnim pe o piatră pătrată. Roșie. Și se oprește timpul, lumea, gândurile, trenul.

S-a scumpit trenul


S-a scumpit trenul! Scaunele-s roase. Nu de timp… Din verde a rămas urma mea, galbenă, cu nuanțe ușoare de toamnă. Nu mai sunt prize la realitate de mult iar geamul din dreapta e spart; s-a jucat un copil cu-o piatră, superstițios. Și-a zis că dacă nimerește geamul când e trenul în mers, va fi bine la chimie. Poate i-a fost.
Read More »

Viața pe un peron


Pentru că unele cărți vorbesc despre tine așa cum tu nu știi…

Uneori te uită pe margine, pentru ca apoi să te cheme din nou în joc. Te regăsesc în așteptare sau în luptă, înghesuindu-te într-un tren în care credeai că nu ai loc, sau pe un peron în căutarea unui tren care nu mai vine.

Viața pe un peron” (Octavian Paler) în frânturi:

• Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său. (Wilhelm von Humboldt).
• Am și un decalog aici:
Prima poruncă: Să aștepți oricât.
A doua poruncă: Să aștepți orice.
A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.
A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvintează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuiește că ești egoist.
A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, o grotă.
• Noi suntem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început. Trebuie să-l cânți totdeauna îndreptându-te spre sfârșit. Pe parcurs, în timp ce cânți încă și muzica te îmbată, îți dai seama că sfârșitul se apropie totuși, oricât l-ai amâna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârșitul. Te încăpățânezi să nu recunoști o evidență. Că orice cântec are sfârșit. Oricât de frumoasă e o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
• Înțelegeți, aceasta a devenit pasiunea mea sau, dacă vreți, nebunia mea. Să smulg măștile de sticlă. Te uiți și nu le vezi. Mângâi fața unei femei și nu simți masca asta de sticlă.

Read More »

Un tren


Am nevoie de un tren… Să fie doar al meu… Să-i testez toate locurile și toate prizele… la viață. Să învăț să-l conduc iar șinele să mă poarte spre acasa sufletului.

Să cobor în fiecare stație, doar puțin, cât să îi împachetez frumosul și să-l port cu mine…

Să nu obosesc niciodată, pentru că oricum nu-mi plac perdelele din tren pe care adorm atât de greu. Și așa nu am nevoie de somn ca să visez…Read More »

Iarna



1. E-alint de cald și dor acasă

Iar masa-ntinsă – în arome;

Zăpezi în streașină, diforme,

Își plimbă iarna capricioasă…

2. Doi pași-nainte, unu-n urmă,

Căci vântu-i iute-n solzi de seară;

Îți naști în suflet primăvară

Iar „caldul” viscolul îl curmă…

3. E ger în urma din zăpadă

Și-n scârțâitul porții noi;

Și-i tremur printre fulgii-roi,

În vuiet: preț de serenadă…

Read More »

Am ajuns!


Curaj! Va fi bine. Bagaju-n spate, fularul peste față până la ochii cu gene albe, căciula turtită pe păr, mănușile bine așezate pe mâni și bocancii în picioare. Urme-n zăpadă. În față nu văd, în stânga și dreapta nu mă uit, de teamă să nu-mi schimbe vântul direcția, și ajung la gară cu 2 obraji bine definiți în plus, ca pentru iarnă. Trenul nu circulă… Nu cel de 5! Dar cel de 4 are întârziere la plecarea din stație, așa că alerg, pentru că e 4, 35. Mă așez frumos în vagonul 2, că așa scrie pe bilet, și îmi revin, după ce mă „dezvelesc” rând pe rând de straturile de haine și zăpadă, de grabă și emoții.

– Trenul ăsta nu ajunge în Suceava, domnișoară! – Cum? Doar așa scrie pe bilet! – O fi scriind, da’ merge la Iași. La Pașcani coborâți!

Eh, îmi zic, ce se poate întâmpla?! Or fi legături și noaptea spre Suceava. Sun o prietenă! – Ultimul tren spre Suceava pleaca la 11 fără 5… iar următorul e la 3,30. – Vis! Mă consolează gândul că site-ul nu e sigur la zi cu liniile și trenurile, și mă resemnez. Ce altceva pot face?

Înaintăm lent, cu „pași” mărunți și obosiți. Ne oprim să ne tragem duhul și plecăm iar. Viscolul nu doarme până la Ploiești, unde renunță brusc la revoltă și se liniștește cuminte, în somn de seară.

Citesc. Paler îmi poartă gândurile spre un peron rece, gară a întâlnirii dintre el și ea, în așteptarea unui tren care nu mai vine. Mă simt norocoasă că al meu știe încă să mă ducă acasă… cu puțin noroc.Read More »