Poruncă

Să nu urăști.

Ești umbră. O umbră crescută din ani și mersul mamei, desculț, pe urma șlapilor bunicii.

Ești celulă. O celulă strânsă din inimi bătând, de atâția ani, în alte inimi.

Ești prezent. Un prezent fierbând urme de trecut început într-un colț de lume atâtea culturi îmbrățișând iubire.

Ești tu. Ești eu.  Ești om lustruit din om și din privirea ochilor de cer, murind și înviind pentru tine.

Să nu urăști. Te-ai urî pe tine, adunat în ceilalți și-ai zdrobi toate inimile pe care le-ai avut, neștiind.

Să iubești ca pe tine însuți. Niciodată umbrind, din tine, bucuria de a fi un om în lume, o lume într-un om. Infinit.

 

Advertisement

Te pierzi

Fiecare minut

Are in el

Bucuria vieții.

Dacă îl pierzi

În grija secundelor strâmte,

Uiți să respire

Minunea

Și

Te pierzi.

 

Fiecare inimă

Are în ea

Puls de nemurire.

Dacă o strângi

În pumnul căderii,

Uiți să iubești

Minunea

Și

Te pierzi.

 

Fiecare iubire

Are în ea

Frumusețea cerului.

Dacă o pătezi

De obstacol și umbră,

Uiți să trăiești

Minunea

Și

Te pierzi.

 

Întregire

De când îl știu, tace. Privește direct, cu ochi albaștri și clari, frumos. Uneori ascultă, alteori aude doar, dar nu îi e teamă să-și recunoască gândul dus departe, unde vocea mea nu poate ajunge. Când zâmbește, îi cresc aripi. Pe urmele buzelor ironice, mascate-ntr-o comedie pură despre ce înseamnă viață, fără a lovi ideile clare, își poartă copilăria într-o statură înaltă, dar care nu impune.

Se copilărește când îl admir și-și joacă sufletul în brațe, cu o bucurie a revederii, ca după prea mult timp departe. Acceptă din mine încrederea în oameni, chiar dacă naivă, și-mi povestește despre cum nu e totul bine în lume. Mă ceartă din priviri, fără cuvinte, când înțelegem că are dreptate, după ce așteptările mele cresc, mari, uriașe, prea sus.

Ne ținem de mână. Cu degetele înghețate, îmi cuibăresc tot sufletul în palma lui. E caldă și dragă. Mă acceptă cum sunt: grăbită, zăpăcind idei încâlcite despre lume, împiedicată și naivă, mereu fără răbdare, mereu căutând. Calm și rational, așteaptă să-mi revin și-mi pune pe umeri povara noilor lui fire albe. E al meu, cu bune și rele, cu negre și albe, întreg. Calculează procentual și masculin cât din inima lui e a mea, pentru ca să zâmbim apoi că încă mai e puțin de muncit până la infinit. Să avem pentru ce trăi, doar, cu bucurie și luptă.

Cred că Dumnezeu a aruncat peste noi, când ne-am promis nesfârșituri, bucuria de a ne avea aproape, peste umbre, și de a ne reveni copii din pașii mari sau iuți. Îmi este întregire și liniște și-mi regăsesc mereu inima în privirea lui albastră de copil trecut prin viață cu Dumnezeu în suflet.

Mi-e drag cât o lume, pe care i-o datorez, chiar și când nu i-o arăt, dintr-o încăpățânare de copil obișnuit să aibă dreptate. Și aleg o zi simplă să-i amintesc de ce viața lui e mai largă puțin cu o Gabrielă-n plus de mână.

Te iubesc.

 

La mulți ani!

De când învață să zâmbească, cu ochii lipiți de păpușa cu ochi albaștri și de sufletul mamei, își zidește încet frumusețea, cu genele în vânt și putere în umerii mici. Se construiește frumos, cu vocea caldă și bucuria de a purta în chip moștenirea femeilor dintotdeauna: gingășie, frumusețe, putere, sacrificiu, credință.

Calcă ușor pe urmele fiecărei zile, crescându-și aripile, pe cât de grele, pe atât de înalte. Învață că locul ei în lume e să ridice, să cuprindă și să iubească, mai ales când nu e merit de iubit. Pentru că iubirea ei va construi oameni din pietre și va deschide suflete spre lumină.

Uneori îi e greu. Își șterge lacrima în colțul mânecii, neuitând să zâmbească apoi, eliberată de povară. Pentru că nu uită să creadă, dincolo de durere și să lupte, dincolo de obstacol.  Sensibilă și de o naivitate cuceritoare, crede în frumusețea din fiecare om și uită de neputința ascunsă. în egală măsură, în fiecare. Iar asta o ajută nu numai să creadă, ci să și caute, să urce, să lupte, să mângâie.

Recunoaște minunea, din fiecare zi, și-și aranjează baticul sub barbă în fața icoanei, cu mâinile rugând. Mamă, ar putea duce la nesfârșit, pe lângă crucea ei, povara copiilor care i-au moștenit ochii și câte puțin din greutatea aripilor. Iubește imens, se descompune în fiecare durere, pentru ca apoi să se construiască, firesc, mai întreagă. Mulțumește pentru bucurie, fără să uite că, sub pașii grăbiți să ajungă, va fi mereu nevoie de putere, pentru munții pe care n-a învățat să îi urce încă.

Copil, mamă, bunică, în fiecare suflet de femeie e o sensibilitate care spintecă dincolo de aparență și un curaj care ridică umerii căzuți. La mulți ani, suflet de femeie  mereu frumos, mereu puternic, adunând bucurie-n zâmbet și-n aripi deschise. Să îți fie anul primăvară iar în suflet loc de iubire întreagă!

De stele

Când m-am născut

M-am îndrăgostit

Iremediabil

De stele.

 

Nu știam că sunt,

De fapt,

Goluri din oameni,

Umplute cu visuri.

 

Dumnezeu îi străpungea

Cu lumină,

După fiecare cădere:

Senzații de gol,

Construite-n speranță

Și trimise departe,

Departe,

Ca să fie protejate

De greutatea pământului.

 

De multe ori,

Aripile inimilor străpunse

Își făceau curaj,

Își ajungeau golurile

De lumină

Și le acopereau

Umplându-și ființa

De stea.

 

Dar, niciodată,

N-au ajuns suficiente aripi

Atât de sus,

Încât să sece cerul

De stele.

 

Așa că

Îmbătrânesc

Îndrăgostită

Iremediabil

De goluri,

De oameni,

De lumină,

De stele…

 

 

 

Alergând

Alergam pe calea ferată

Mă întreceam cu trenurile,

Minutele

Gândurile,

Bucuriile

Și toate lucrurile

Pe care aș fi vrut

Să le ajung

Din urmă,

Trăind.

 

Și, apoi,

Te-am simțind alergând

Lângă mine.

Îmi susțineai poverile,

Îmi adunai bucuriile,

Îmi luminai gândurile

Ca să-ți ajung

Din urmă

Toată iubirea

Pe care o uitam,

Alergând.

 

Răceală

Am luat o bucată de nor

Și ne-am acoperit ochii.

Era nevoie

De geană închisă

În amestecul ăsta aleator

De birouri și șervețele

Răcite bine

La aer condiționat.

 
Apoi,

Am aprins soarele

Și l-am rugat să se-ntindă

Mai tare.

Era nevoie

De căldură topindă

În frigul ăsta lipit

De fulare, paltoane

Și buze uscate

Pe cana de ceai.

 

La sfârșit,

Când soarele și norii

Au obosit,

Ne-am strâns în brațe.

Era nevoie

De iubirea ta

În aglomerația asta

De șervețele reci

În cuvinte răgușite.

 

Și lumea s-a oprit

Rotundă

Să ne admire

Nemurirea.

 

 

 

 

 

 

 

Hai să dăm

Hai să dăm inimi cu inimi,

Să le-nodăm

Într-o mare

Iubire,

În formă de Românie

Unită,

Cu gust de pământ proaspăt

Sub zăpadă.

Hai să dăm buze cu buze,
Să le creștem
Într-un cântec
Simplu,
Despre luptă și frumos
Românesc,
Despre cine suntem
Împreună.

Hai să dăm mână cu mână,
Să le-ncălzim
Într-un dor
Adânc,
De acasă
Și obrazul bunicii
Zâmbind
La poartă.

Hai să dăm noi din noi,
Să creștem
O Românie unită
Din vis și din inimi.

Însuflețire

Sufletul

E un mecanism ciudat

Închegat din vis

Și urmă de pământ.

Niciodată nu zboară

Fără să poarte

În aripi

Greutatea lutului.

Sufletul

E o jumătate bizară

De fluturi și lacrimi.

Niciodată nu iubește

Fără să simtă

În emoție

Pleoapele stoarse.

Sufletul

E o întindere firească

De Dumnezeu.

Niciodată nu cade,

Fără să cuprindă

Nu numai pământ,

Prăbușit,

Ci și o bucată de rai

Care să-l ridice.

Frecvențe

Dacă iei o toamnă
Și o storci de ploaie
Și de frunze apuse,
Dacă întorci cocorii
Și zborul din drum
Și îi odihnești în copaci,
Dacă închizi caloriferele
Și dai drumul la soare
Și la mare,
Dacă ascunzi gecile
Pelerinile roșii
Și norii de pe tavan,
Dacă usuci bălțile
Și întinzi la loc
Trotuare calde și limonade,
Dacă tai mâneci în tricouri
Și aduni săruturi calde
Pe frunți și umeri goi,

S-ar putea să îți dea vară
După egal.

Dar n-o să-ți iert
Mirosul de ploaie,
Obrajii înghesuiți sub umbrelele
Roșii,
Cizmele cu cataramă,
Mâinile strânse
Și zâmbetul de sub plapumă
Dimineața.

Mai bine
Pe frecvență de toamnă
Și iubiri cu șosete
Flaușate.