Să scriem istorie


România oamenilor frumoşi îşi luptă drumul pe baricade, cu inima lărgită de aşteptare şi „Colectiv”. Nu luptă pentru glorie, ci pentru bunătate şi bun simţ, pentru dreptatea gândului bun şi a justiţiei pierdute. Luptă pentru cafeaua şi cornurile împărţite medicilor de suflete mari, fără pretenţie de arginţi, pentru bucuria copiilor crescuţi cu visurile drepte şi oportunitate. lumanari-colectiv-11

Sunt mândră de mobilizarea sufletelor adunate-n stradă, de mucenicia eroilor care şi-au amorţit durerea pentru a salva alte vieţi, de mâinile pregătite ale medicilor, de lumânările aprinse şi de rugăciune.

Ceea ce doare, însă, e blamarea fără rădăcini, scormonirea în pământ pentru a căuta un „ceilalţi” în vină nejustificată, piatra aruncată în ograda vecinului, minţindu-ne că există o cauză bună în gest. În momente de revoltă, se disting uşor iubirile de uri, binele de rău, paşii făcuţi în direcţia greşită. Comunitatea adunată-n stradă e sufletul tânăr al României care nu mai are răbdare, nu e înjurătura aruncată-n vânt, palma dată obrajilor care nu îşi găsesc locul în discuţie.

Tragedia din „Colectiv” e, în sine, o revoltă. Pentru că a pierde un suflet înainte de vreme, chiar dacă pentru cer, înseamnă să te lupţi cu tine însuţi pentru a accepta schimbarea, absenţa, iubirea fără formă de pământ. E nevoie de mai multă iubire în curajul nou-născut al României, pentru ca cei care au pierdut, să găsească în jur alinare. V-o spune cineva care a pierdut, în conştienţa gândului că ceea ce pierzi uneori e definitiv.

Să lăsăm blamul deoparte şi să ne bucurăm de victoriile sufletelor din stradă care înţeleg că îngrădirea sub un sistem încă găurit de interese înseamnă a ne îngropa firescul obiectivelor şi visul în pământ.

Să lăsăm preoţii să se roage, chiar dacă nu în văzul lumii, fără să cerem judecată acolo unde nu cunoaştem conţinuturi în afara banilor care se cer sau nu cu icoana. Să nu ne angajam într-o vânătoare de suflete, acuzând dincolo de substanţa lucrurilor care ar trebui să ne apropie de cer. Crescută fiind în biserică, cu ceaslovul în mână şi partiturile la activ, vă spun că binele sufletelor din spatele reverendelor nu se va vedea în ecrane, şi nici genunchiul plecat, chiar dacă nu în faţa clubului. Există oameni care nu merită noroiul și nici obrazul întors.

Revolta nu e închegată în statistici şi număr de spitale şi biserici; e pentru schimbarea celor care decid ca binele să fie împărţit corect, fără marjă de eroare prea evidentă la niveluri înalte.

„Asasinii” sunt cei care ne ţin sufletele-n cuşti conştient, cu promisiuni de mai bine care nu vine niciodată, ci rămân în stare de proiect.

Ne cerem schimbarea, cu inima sus. Avem forța anilor din spate, înveliți în promisiuni de staniol, fără țintă.

Vino, Românie frumoasă cu bogăție-n pământuri, și adu-ne bucuria pierdută în generații de așteptare.

Să scriem istorie!

Muncitorească


blogging
Oboseală.
Se lipesc pleoapele
De obraji
Cu genele strâmte,
Mulțumind:
Ce bine că-i trudă
Și cald,
Și oboseală dulce
Peste nevoia de a face
Posibilă
Viața
Muncind.

Durere.
Se strâng oasele
De firescuri
Cu ochii crescând
În ecrane:
Ce bine că-i zi
Și putere,
Și noapte meritată
Peste nevoia de a fi
Om
Și suflet
Muncind,
Trăind,
Murind.

Reflex(ii)


fear-eye
Ne-a intrat în reflex
Teama de bucurie.
Dulcele zgârie
Când e prea dulce.
Ne îndrăgostim de ploi
Dar ne sperie furtunile.
Îmbrățișările încarcă,
Dar dacă ajung
Să sugrume?
Privirile luminează,
Dar le întrerupem,
Ca să nu ardă
Mai mult decât aerul
Dintre noi.

Ne-a intrat în suflet
Obișnuința durerii
În expectativă.
Ne bucură mai mult
Gândul
Că vom trăi o poveste,
Decât întâmplarea
De a trăi prezent
Iubiri care zguduie
În minune.

Și dacă,
Totuși,
Soarele nu se îneacă
În ploi
Decât când renunțăm
Să mai trăim
Bucuria de a fi
Și ne temem
Că, oricum,
Ne vom lovi
De prima piatră
Înfiptă-n capătul
Unei bucurii revelatoare?

Bucură-te


e6d897b22abde70f0e78275f2b51bcd8
Bucură-te că e cald.
E rece peste copaci,
Rece peste uși,
Rece pe coridoare
Și pe podeaua în mochetă
De praf.
Tu bucură-te că e cald
În suflet.

Bucură-te că e plin.
E gol pe strada
Orelor târzii,
Gol buzunarul
Salariilor stoarse,
Gol în mâinile
Întinse.
Tu bucură-te că e plin
În suflet.

Bucură-te că e poezie.
E rece pe copaci,
Gol pe stradă,
Pauză între oameni
Care nu se mai cunosc.
Dar e iubire
Între câte două suflete
Care nu uită
Că nu există viață
Fără lumină.
Tu bucură-te că e poezie
În suflet.

Când iubești.

Oare


3731456846_tumblr_l0smh3xrrp1qad02ro1_500_xlarge
Bucură-te, inimă,
De rai.

Dacă iubirea ne leagă
De cer
Oare câtă bucurie
Se scurge-n lumină
Sub ochii lui Dumnezeu
În fiecare moment
Fără de sfârșit?

Câtă iubire
Explodează-n suflete,
Fără să mai existe teama
Umană
De a nu te împiedica
De prea multă fericire
Într-o mână de pământ?

Munți


tumblr_lat1jp1ys21qd4vtuo1_500_large
Problema e că
Ridicăm munții,
Nu inima,
În căutarea fericirii.
Ne baricadăm
Pentru lupte
Mult mai mari
Decât am putea duce,
Convinși
Că numai așa
Vom putea salva
Prințesa din turn.

Când,
Fericirea e un parcurs,
Nu o țintă.
E mâna-n mână
În mers încet,
Sărutul pe frunte,
Îmbrățișarea strânsă,
Dorul scurs într-o floare
Cu miros de iubire,
Primul cuvânt
Al unui copil care învață
Să simtă,
Lumina soarelui
Prin perdea,
Lingurița de ciocolată
Împărțită frățește,
Lupta cu săbiile
De plastic,
Râsul plin
Într-o cameră strâmtă,
Un cuvânt
Desenat tandru
Lângă o cafea pregătită
Pe furiș.

Fericirea e simplă.

Problema e că
Ne credem Dumnezei
Și ne zidim
Singuri
Munți de urcat
Înaintea bucuriei
De a fi
Și a iubi.
Prezent.

Bucurie


tumblr_nbbuw2YXvm1sfku6po1_500
E-atâta bucurie
Între mine
Și tine.
Se-ntinde-n pagini,
De sus până jos,
Se distribuie
Pe la uși,
Se amestecă
În profiluri,
Din fotografii revelatoare
Și-n comunicări
Xeroxate.

Hai să renunțăm
La „între”,
La „poate”
Și la neputința
Paginilor-n zâmbet.
Fii tu
Ce nu se poate
Spune-n pagină
Și poză.
La mulți ani,
Bucuria
Mea.

Dragă Moșule,


Știu că nu mai suntem. Am urcat treptele vieții câte două, în speranța că vom ajunge sus, fără să îmbătrânim. Am pompat inima cu bucurie în extremă și tristețe în cădere, fără echilibru. Am jucat anul în pariu de „sigur” și „poate”, fără să știm că echilibrul se pierde când alergi. Am promis și am uitat, am descoperit oameni și i-am acoperit cu așteptări. Am câștigat, ca să pierdem apoi. Știu că nu mai suntem…copii.

lightstock_129157_xsmall_user_6617753Ți-am cerut mereu bucurie de copil. Pentru că sinceritatea ochilor care se joacă și plâng, se bucură și iubesc atât de simplu și curat, nu poate fi înlocuită cu nimic, niciodată. Te-am provocat să vii. Nu cu saci de jucării sau dulciuri, ci cu liniște și bucurie caldă. Acum nu mai aștept. Doar cred, știind că fiecare Crăciun are în el sfințenia și speranța unei inimi calde, chiar dacă e frig în ieslea rece.

Azi ți-aș spune altfel. Te-aș lua deoparte, cu sufletul strâns, și ți-aș cere să aduci credință în sufletele slabe. Să bați la uși care nu se deschid, la geamuri care nu au lumini în globuri, la inimi din care s-au scurs bucuriile în cădere și vină. Să dai speranță, putere, sufletelor care au alergat atât de mult, încât nici acum nu mai știu să se oprească, de teamă să nu se lipească de pământ.

Te-aș ruga, apoi, să mai ridici din poveri. Umerii slabi nu au loc de cruci grele de Crăciun. Alină durerea spatelui gârbovit, ridicând măcar pentru o clipă crucea. Iar, în locul ei, acoperă sufletul cu putere și gând bun. Să poată merge drept, înainte.

Apoi, te-aș lua de mână și ți-aș spune să vindeci iubirile de praf. Pentru că, de prea multe ori, se-mpiedică de inimi care nu știu să vadă sau să îmbrățișeze când drumurile se-ncâlcesc și părul albește.

Fii tu bătaia din inimile moi, bucuria din ochii care nu vor să se deschidă, pașii picioarelor înlemnite de teamă, zâmbet în buzele care plâng. Adu-l pe Hristos din iesle în suflete, ca să simtă din nou iubirea care nu știe să moară vreodată.

Știu că nu suntem… copii. Dar crește-ne sufletele, să încapă în noi bucuria ochilor care văd, pentru prima dată, zâmbetul vieții primite-n dar. Să-nțelegem că binele e în noi și crește când îl împarți. Așa cum orice copil își împarte jucăria preferată cu cei care îi iau în brațe.

Fă tu, Moșule, din Crăciun, minune!

Îmbucurare


O dată pe an nu știu să scriu, într-un orgoliu pronunțat pentru celelalte 364 de zile ale anului. Scriu revenind pe fiecare literă. 2013-12-24-3337E un amestec de bucurie măcinând ochi obosiți în autenticitate și nostalgie a anului care moare. Poate nu a trait intens fiecare clipă. Poate a vorbit în doi peri câteodată sau și-a prins zilele în ușă, zăpăcit, nemaiștiind să numere matematic. Dar și-a dus bucuria până la capăt, în brad colorat și zâmbete curajoase.

Crăciun cu bucurie, oameni dragi! Să vă fie sfârșitul de an lumină și pace!

Și, cu ultimele cuvinte pe care nu știu să le scriu altfel: „La mulți ani, tată! Să ne trăiești încă 62 de Crăciunuri!”

Și da, primim cu colindul. La geam, la ușă și-n căsuța virtuală, împodobită intens cu urări redunante, dar sincere!