Încerc să merg pe-un drum. Uneori, alunec de pe șine, obișnuită să nu-mi privesc picioarele când merg, și cad. La fiecare hop, îmi plânge un pic obrazul de surpriză și durere. Câteodată mă joc. Îmi plimb picioarele pe trotuar, cu entuziasmul unui copil animat de culoarea cretei în șotron, și-mi tocesc tălpile în zgârieturi fine, desculț. Îmi place să simt săritura în pătrat strident, în moalele degetelor uitate de joacă, și să râd. Îmi amintește de mine cum aș vrea să fiu: un copil murdar de cărămidă pe degete, așteptându-și rândul la șotron.
Alteori, merg hotărât, cu pasul ferm, fără să mă clatin. E ca și cum aș privi apusul de aproape și aș uita de distanțe; aș alerga năucă în căutare de palpabil, cu ochii înecați în lumină roșie, și aș încerca să-l ating cu degetele aride de culoare. Și, mergând, îmi întăresc toate convingerile purtate sacru în adânc de gând și suflet. Printre pași strâng mâini, zâmbesc, adun oameni. Pentru că partea asta de drum face parte din mine, fără greutate, fără umbră, în adevăruri.
Iar, când plouă, pământul mi se curmă între degete și-mi blochează pașii. Îmi place mirosul de praf ud, așa că nu mă supăr. Mă opresc într-un colț de lume și cânt, până se-ntoarce soarele din bătătură. Și apoi plec.
Uneori, pașii îmi adorm în cale, cu visul programat în perspectivă. Încerc să continuu, în virtutea jocului, egal, numărându-mi pașii în linie dreaptă și-n ocolișuri. Dar adorm. Pentru că mă obosesc visurile astea cu ochii deschiși, molipsiți de viață și de „cum ar putea să fie”.
Încerc să merg pe-un drum. Câteodată e frig, alteori cald. Câteodată ninge, înainte să topească soarele cu vervă. Câteodată sunt grea în pași, alteori ușoară. Dar nu pot să mă opresc din drumul meu strâmt, cu noroaie și praf, oricât de frumoase ar fi celelalte drumuri. Pentru că aș muri puțin, dac-aș înceta să cred în pașii mei.
Chgabriela's Blog 