De când îl știu, tace. Privește direct, cu ochi albaștri și clari, frumos. Uneori ascultă, alteori aude doar, dar nu îi e teamă să-și recunoască gândul dus departe, unde vocea mea nu poate ajunge. Când zâmbește, îi cresc aripi. Pe urmele buzelor ironice, mascate-ntr-o comedie pură despre ce înseamnă viață, fără a lovi ideile clare, își poartă copilăria într-o statură înaltă, dar care nu impune.
Se copilărește când îl admir și-și joacă sufletul în brațe, cu o bucurie a revederii, ca după prea mult timp departe. Acceptă din mine încrederea în oameni, chiar dacă naivă, și-mi povestește despre cum nu e totul bine în lume. Mă ceartă din priviri, fără cuvinte, când înțelegem că are dreptate, după ce așteptările mele cresc, mari, uriașe, prea sus.
Ne ținem de mână. Cu degetele înghețate, îmi cuibăresc tot sufletul în palma lui. E caldă și dragă. Mă acceptă cum sunt: grăbită, zăpăcind idei încâlcite despre lume, împiedicată și naivă, mereu fără răbdare, mereu căutând. Calm și rational, așteaptă să-mi revin și-mi pune pe umeri povara noilor lui fire albe. E al meu, cu bune și rele, cu negre și albe, întreg. Calculează procentual și masculin cât din inima lui e a mea, pentru ca să zâmbim apoi că încă mai e puțin de muncit până la infinit. Să avem pentru ce trăi, doar, cu bucurie și luptă.
Cred că Dumnezeu a aruncat peste noi, când ne-am promis nesfârșituri, bucuria de a ne avea aproape, peste umbre, și de a ne reveni copii din pașii mari sau iuți. Îmi este întregire și liniște și-mi regăsesc mereu inima în privirea lui albastră de copil trecut prin viață cu Dumnezeu în suflet.
Mi-e drag cât o lume, pe care i-o datorez, chiar și când nu i-o arăt, dintr-o încăpățânare de copil obișnuit să aibă dreptate. Și aleg o zi simplă să-i amintesc de ce viața lui e mai largă puțin cu o Gabrielă-n plus de mână.
Te iubesc.
Chgabriela's Blog 