Vouă…


Mai știi? Ne priveam mâinile și râdeam. Cea dreaptă își cunoștea greutatea stilolui în curbura inestetică a degetelor din mijloc iar ridurile mele erau mai profunde în mișcarea oaselor elastice decât ale tale. Și te invidiam… Tu aveai unghii mai scurte dar mai fine, mai mici, cum îmi plăcea mie, iar eu aveam întotdeauna câte una ruptă sau vineție, din neatenție și veșnica poveste a degetelor prinse în ușă. Erai Frunzâna mea cu voce șâșâită, singura cu care mă certam și mă împăcam din iubire și dependență, din nevoia de a-mi umple vacanța cu bucurie și râsete înghesuite pe pernă, în ritualul secretelor de seară. Mi-e dor de tine, Ancuțo cu păr de două kilograme fără căciulă, cu scris rotund în scrisoare și chef enervant de reviste cu Mickey Mouse, îndesate pe cuptorul încins.

Tu? Erai oaza mea de liniște. Mă ascultai fără să mă cerți, mă iertai pentru tot ce spuneam sau uitam să spun… Erai Anuca mea, mai mult a lui George, dar totuși a mea… Știam numărul de pași până la tine și totuși îi număram de fiecare dată, doar ca să mă conving că n-am greșit… Când ne vedeam, îmi pasai scrisori strânse în 4, colorate, cu semnătura ta pe ele. Read More »