„Pe vremea mea…”

O dată la câteva luni răsare câte un weekend de poveste: din ăla care îți lasă gust bun pe buze și îți încarcă goluri din suflet cu surplus de calorie afectivă, din ăla numai bun de povestit la nepoți cu început clișeic educativ: „pe vremea mea se făcea altfel”. Prin urmare, a fost odată:

Vineri. Pepene-n dungi și companie frumoasă. „The book of Eli” urmărit printre picături de „harbuz” dulce și ironii subtile de oameni „mici”. O seară prezicătoare de weekend cald.

Sâmbătă. Somn împachetat în rezervă și pași hotărâți spre jocuri de oameni mari. Academia de paintball ne așteaptă cu vânătaia inclusă în prețul celor 150 de bile de vopsea albastră, evident…insuficiente. Albaștri sau camuflați, copiii își uită identitatea în măștile cu ecran galben și își „râd” bile în adversari, în instinct de vânător presat și redescoperit. Râsetele curg, durerea persistă, dar proverbul ne amintește că nu există victorie fără luptă, joc fără vânătaie… Așa că ne conformăm și ne atacăm fără…rezerve. Acasă. Din trei mișcări casa e lună, mâncarea se așează pe masă și oboseala în vene. Renunțăm la odihnă și ne chinuim pașii spre parc. El vâslește, eu râd iar soarele ne privește fără ochelari, insistent și niciodată rece. Baloane albastre culese din apă, văsle încurcate în sălcii, frumos în imagini și suflet. Acasă. Film urmărit cu ochii închiși și brațele strânse, pentru că patul nu ne încape entuziasmul în așternuturi. Râsete cu lacrimi în ochi și stridență în ureche. Un chec cu ananas în perspectivă și o bătaie amicală pe podea, că așa se poartă în copilărie. 2 a.m. Somn.

 

Duminică. Sunetele se completează frumos! N-am fi zis… Ei doi, noi două, cor mixt îmbinat în armonie și bucuria de a fi împreună acum, după atâta vreme. Fiori rătăciți pe mâinile concentrate pe acorduri la fiecare sunet înalt care cutremură, la fiecare zâmbet de „iese bine”. Prânz. Musafiri veseli și o masă mică hiperîncărcată. Ne lungim zâmbete pe buze și sorbim gusturi vegetale cu chef de viață și de glumă printre îmbucături. Și e frumos acasă, când camera e plină… Adormiți, ne chinuim ironiile și zâmbetele și ne forțăm pașii spre Antipa. Și ochii se bucură și sufletul râde. „Uite, elefantul cel mai mare din lume era din Vaslui”, zice ea, mândra moldoveancă. 3 etaje pipăite în ecrane și îngropate în entuziasm de copil abia ieșit din cochilie. Și mă mândresc cu poza mea cu bufnița aia atât de drăguță, care „are ochii lui Mihai, pe cuvânt!” Cafea dublă, cinstită de dragul nostru cu pălărie șmecheră, vorbe încâlcite în râsete și drum spre casă. Clătite cu ciocolată și banane și un film numai bun de sfârșit de weekend.

Și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.