La mulți ani, copii!

Să scobim zâmbete în obraji. Cu cretă colorată, întinsă de mâinile unui copil pasionat, din trotuare până-n păr. Să desenăm ochi calzi sub frunți netede. Să-i strângem copilăros la colțuri, în riduri de expresie, natural, cu veselia adunată-n explozii de lumină.

Să unim mâinile-n joacă, sub aripile crescute odată cu sufletul: minuțios și sincer. Să exersăm îmbrățișările, fără teama refuzului, simțind cum ne curge-n puls iubire senină, pe care s-o împărțim odată cu pătrățelele de ciocolată primite cadou de la tati, de ziua noastră.

Să nu creștem. De sus, de unde privirea se înalță prea mult ca să vadă fidel, iubirile ajung mai greu la pământ. Să stăm în genunchi, în nisip, și să clădim gânduri în castele, iubind jocul care ne mărește sufletele și le adună-n cărări de pietricele, unde regatele noastre se unesc în bucurie.

Să alergăm. Să fugim de omul negru și să salvăm prințesele din turn cu bețele în mână. Să construim vise pe poduri fără lemne și să desenăm șotroane în fața casei, pe care să sară și mami, în dor de copilărie încă pulsândă.

Să nu uităm. Că suntem mici și firavi. Că avem vise mari și frumoase. Că înghețata cea mai bună e cea care se împarte. Că anii din viață nu contează mai mult ca viața din ani. Că iubirea se vinde în mâinile întâlnite în joaca de seară. Că aripile cresc doar când iubim ca niște copii și plângem cu lacrimi de crocodil când nu avem mâini de care să ne ținem la „Țară, țară, vrem ostași”.

La mulți ani, suflete mari!