M-am mutat

Pentru că-mi doream de mult timp să am o casă nouă, vă aștept cu drag pe noul meu website: Bassermania :). Ușa e deschisă! Hai să stăm la o cafea, la povești și la multe cuvinte.

Despre neputință

 

Ce e greu de înțeles

E cum sufletele

Se încuie;

Își amintesc

Doar

Ce le-a zgâriat

Suprafața,

Și prea puțin

Ce le-a întregit

Vreodată

Ființa.

 

Ce e greu de înțeles

E cum se uită

Îmbrățișările,

Bucuriile,

Sinceritatea

Momentelor simple,

Cafeaua cu lapte

Și râsetele calde

Cu priviri

Înțelegând priviri.

 

Ce e greu de înțeles

E de ce

Se încuie

Sufletele

Cu țintă pe singura umbră

Care le-a acoperit

Nevoia de iubire,

Când iubirea

Nu ar trebui să fie

Condiționată

De obstacol,

Ci de lumină.

 

Ce e greu de înțeles

E de ce

Sufletele

Se ascund

În întuneric,

De teamă

Că drumul

Nu va mai fi drept

Vreodată,

După o singură

Piedică,

O singură

Lacrimă.

 

 

 

La mulți ani, iubire!

Suntem mereu împreună. Cu tâmplele lipite și mâinile încleștate într-un „mână-n mână” stereotip, dar atât de real ca frumusețea care doare la prima vedere. Suntem exemplul viu al dorului fără absență, pentru că mi-e dor să-l știu aproape chiar și când e lângă mine. Aproape acasă, în aceeași cameră la locul de muncă, ne petrecem orele zâmbind peste ecrane și împărtășind momentele de cafea, în clipe de respiro ale unui birou prea închegat în formalitate.

Îmi e scut. Când cedez, îmi ridică aripile și-mi limpezește ochii prea apăsați de întâmplare. Se copilărește în cântec și gesturi de suflet frumos și-mi încântă zilele, încăpățânat în încercare. Mă topește în privirea lui albastră și-mi aprinde obrajii, chiar dacă pretind că-i cunosc deja fiecare mișcare. O singură oră departe se simte ca o durere subțire, ca atunci când zgârii suprafața unui întreg prea obișnuit să fie complet, în încercarea de-a despărți conținuturi.

Are mâinile calde. Îmi plac degetele lui indiferente la anotimpuri care-mi strâng talia în plimbări de seară și pumnii mereu înghețați sub 25 de grade. Serios în privire, obrajii-i cedează ironia în glume pe care nu le înțeleg, din prima, niciodată. Îi răspund ironic, în fraze care nu-și gasesc locul în context și ne amuzăm fiecare de gluma lui, fără să uităm să râdem împreună în încercări de deslușire.

Ne știm  aproape de când cerul ne-a strâns lumea-n sac, apropiindu-ne ochii peste un buchet de trandafiri portocalii, împachetați în hârtie verde. Și îi datorez toată lumea asta frumoasă din care n-aș putea crește vreodată întreagă fără el.

La mulți ani, iubire cu privire albastră! Îți urez veșnicie în sufletul tău frumos și binecuvântare. Să nu uităm niciodată să ne purtăm anii, împreună, în bucuria de-a ne ști mereu aproape, mereu iubind.

Să te știu zâmbind

Mi-e dor să te știu zâmbind. O faci adeseori în vis, alergând pe scările de lemn, abrupte, spre camera ta, mică, dar plină-ochi de cărți și voie bună. În vis ochii îți sunt aceiași, fără rid încă, puternic verzi și dragi,  iar obrajii-s slabi, dar plini de viață și de bucurie.

Mi-e dor să-mi spui să vin să te mai văd, s-o iau pe Irina-n brațe și să ne uităm la filme HD cu setea unor ochi perfecționiști în imagine și voce. Să-mi povestești, mândru, de minunile tale, toate trei, mereu cele mai frumoase și iubite, prin ochii tăi. Să te bat pe umeri și să-ți ironizez deciziile bune, insistând, în glumă, pentru a nu știu câta oară, că “n-aș fi crezut că o să ajungi așa vreodată”. Iar tu, să te uiți la mine, după ochelari, și să-mi reproșezi, ironic: „adică, ce vrei să spui cu asta”?

Mi-e dor să te simt aproape. Să-mi iei sufletul în palmă și să-mi analizezi căderile și alegerile proaste. Să nu știi să-mi răspunzi cum ar simți nevoia confuză a unei fete mereu îndrăgostite de „cine nu trebuie”, dar să-mi răspunzi mereu corect, cu tăișul unei ironii de frate mai mare: „LASĂ ASTA!”.

Mi-e dor să-ți aud vocea mihocească din spatele ușii, când, pentru a nu știu câta oară, îmi lungesc vinerile pe canapeaua voastră, cu un pahar de vin în mână și bucurie în suflet. Să insiști să nu adorm cumva la ora 11, pentru că torrentul nu e gata încă și ai un film „tare” la copt, mereu cu săbii și eroi de lupte, așa cum ne-ai tot obișnuit, de când ne luptam în drum cu săgeți și tăișuri de lemn și tablă.

Mi-e cel mai dor, totuși, să crești odată cu mine. Să-ți admir firele albe din barbă și expresivitatea ochilor calzi, în cearcăne cunoscute de savant mereu scriind peste nopțile albe. Să te țin la curent și să-ți spun, fericită, că am găsit iubirea pe care mi-o negam înainte. Să-ți spun că îmi construiesc drumul pe urmele tale, în bucuria unei familii care crește, în fiecare zi, într-un suflet mai mare. Să știu că ești acolo, chiar dacă nu vorbim în cuvinte.

Mi-e dor să-ți spun la mulți ani și să-ți simt jena de suflet cu un an mai mare: „Mersi, măi!”. Apoi să-ți scoți artileria copilărească din suflet și să faci din ziua ta un prilej de sărbătoare cu râsete și amintiri din copilărie. Să te văd alintându-ți minunile, pe care le ții în brațe și să te simt fericit, chiar și atunci când ciondănești doi ochi verzi pentru că nu-ți stă părul cum trebuie.

Mi-e dor să fii, nu numai în suflet, iubire.

Trece timp

 

Trece timpul pe ceas,

Cu hotărârea unor aripi

Prea aproape de țintă,

Fulturând

Aerul zdrobit

De întâmplare.

 

Trece timpul prin ochi,

În rid de zâmbet

Pe marginea pleoapei,

Și gene

Cărunte,

De grabă.

 

Trece timpul prin mâini,

Împerecheate de teamă

Și-o iubire

Ce crește

Din degete

În inimi.

 

Trece timpul prin buze

Grăbind săruturi

În pas alert,

Tocit

De poveri

Și vis.

 

Trece timpul prin inimi,

Cu ritm de puls

Alertat de poveste,

Prea repede,

Prea departe,

Prea mult.

 

 

Neîntâmplate vise

Suntem un bruiaj

De doruri

Cântând la nesfârșit

Despre neîntâmplate

Vise,

Nepurtate

Iubiri.

 

E atâta neputință

În aripile mustind

A mucegai

Și praf,

Încă neatinse.

 

Dacă am ști

Câtă minune

Se deschide

Împreună cu aripile

Atât de frumos desenate

Din suflete,

Când ne doare

Pentru prima oară

Lumina

Prea puternică

A ochilor deschiși

Spre viață,

Nu ne-am mai plânge

Niciodată,

Neputința.

 

Am urca

Spre unde dorurile

Nu mai știu să doară,

Doar să spere,

Să creadă,

Să iubească.

 

Și ne-am deschide

Aripile

În sfârșit

Spre lume,

Spre noi

Înșine.

 

 

 

 

Numărătoare

 

Dacă ne-am putea număra

Gândurile

Am ști

Că trăim atâtea vieți,

Încât e păcat

Să ne plângem

De minutele care

Se scurg.

 

Ce minune

E fiecare pas,

Fiecare culoare,

Fiecare mișcare

A mâinilor

Și a inimii,

Fiecare iubire

Din care învățăm

Să trăim.

 

Dacă ne-am putea număra

Secundele

Am ști

Că nu există om

Care să fi trăit

Puțin

Minunea de a fi,

Chiar dacă

Pleoapele

S-au închis

Mai devreme

Sau

Mai târziu.

 

Unele clipe

Sunt atât de absorbite

De miracol

Încât curg

În suflete

Pentru veșnicie.

 

 

 

 

 

 

Poruncă

Să nu urăști.

Ești umbră. O umbră crescută din ani și mersul mamei, desculț, pe urma șlapilor bunicii.

Ești celulă. O celulă strânsă din inimi bătând, de atâția ani, în alte inimi.

Ești prezent. Un prezent fierbând urme de trecut început într-un colț de lume atâtea culturi îmbrățișând iubire.

Ești tu. Ești eu.  Ești om lustruit din om și din privirea ochilor de cer, murind și înviind pentru tine.

Să nu urăști. Te-ai urî pe tine, adunat în ceilalți și-ai zdrobi toate inimile pe care le-ai avut, neștiind.

Să iubești ca pe tine însuți. Niciodată umbrind, din tine, bucuria de a fi un om în lume, o lume într-un om. Infinit.

 

Te pierzi

Fiecare minut

Are in el

Bucuria vieții.

Dacă îl pierzi

În grija secundelor strâmte,

Uiți să respire

Minunea

Și

Te pierzi.

 

Fiecare inimă

Are în ea

Puls de nemurire.

Dacă o strângi

În pumnul căderii,

Uiți să iubești

Minunea

Și

Te pierzi.

 

Fiecare iubire

Are în ea

Frumusețea cerului.

Dacă o pătezi

De obstacol și umbră,

Uiți să trăiești

Minunea

Și

Te pierzi.

 

Crez

Fetelor,

Dumnezeu nu e un trend

Înfășurat strălucitor

În jurul gâtului,

Când vă purtați sufletele

Pe tocuri.

Dumnezeu se poartă

Smerit,

Cu ochii simpli,

Fără zorzoane

De neînțelesuri

Și neatinsuri,

Conversate la cafea

Și țigară.

 

Dumnezeu e firesc

Și

Nu crește-n bloguri,

Metafizici concurente

Și adaptări de modă,

Ci în ochi de copil

Și aripi deschise.

 

În sufletele în care

Încă mai e loc

De iubit.