Își caută pașii


Compun. Ia uite: îmi sar gânduri din păr. Se încolăcesc în teorii nefondate, își scutură literele de intensitate și mucegai și evadează nepoftit, lăsând în urmă gol… Căci așa s-au obișnuit gândurile mele…

Scriu. Din rânduri îmi crește sufletul. Nu, nu de bucurie. Și-a înecat serotonina de dimineață, într-un acces de teamă. Se umple de litere amestecate haotic, de emoții crescute din îmbinarea lor aleatorie, sprijinite în sensuri pe care nu le caut. Își crește propria poveste… Căci așa e sufletul meu…

Și iar compun. Ha! Uite: îmi plâng celulele. Își bocesc neputința, laș. Le separ sistematic, până-mi uit răbdarea în goluri și renunț. Și se amestecă din nou, preferential, în grupuri de regrete… Căci așa sunt celulele mele.

Simt. Îmi scurg începuturi din umbre. Ce? Nu știai că se poate? Totul e posibil, așa mă învăța mama când îmi rezolva problemele la mate. Dar mi se împiedică începuturile de sfârșituri. Se luptă strident, tardiv. Își cer prioritatea nemilos, sfâșiind. Își caută pașii. Se pierd în necunoscut și râd… Căci așa sunt începuturile mele.