Descântec


Să plouă… Lent… Cu miros de flori de cireș și praf. Cald, mângâind pielea însetată. Cu soare, pentru ca sfârșitu-i tăcut să se piardă-n curcubeu.

Să plouă… Cu ropot! Ritmic, muzical, dansant, în melodie neștiută, colorat în sunet și în iarba deodată vie pe trotuare.

Să plouă… Cu tunet! Zgribuliți și cu părul ud mirosind a ploaie, copiii să se-ascundă-n plapumele întinse până-n ochi, râzând și spunând povești, înghesuiți coate-n coate, cu viața încinsă în obraji și-n ochii calzi.

Să plouă… Cu fulger! Cerul să se-aprindă în culoare stridentă, pâlpâind ca un bec dându-și ultima suflare. În noapte, să lase umbre nedorite în perete, născând povești noi, șoptite…Read More »

Am ajuns!


Curaj! Va fi bine. Bagaju-n spate, fularul peste față până la ochii cu gene albe, căciula turtită pe păr, mănușile bine așezate pe mâni și bocancii în picioare. Urme-n zăpadă. În față nu văd, în stânga și dreapta nu mă uit, de teamă să nu-mi schimbe vântul direcția, și ajung la gară cu 2 obraji bine definiți în plus, ca pentru iarnă. Trenul nu circulă… Nu cel de 5! Dar cel de 4 are întârziere la plecarea din stație, așa că alerg, pentru că e 4, 35. Mă așez frumos în vagonul 2, că așa scrie pe bilet, și îmi revin, după ce mă „dezvelesc” rând pe rând de straturile de haine și zăpadă, de grabă și emoții.

– Trenul ăsta nu ajunge în Suceava, domnișoară! – Cum? Doar așa scrie pe bilet! – O fi scriind, da’ merge la Iași. La Pașcani coborâți!

Eh, îmi zic, ce se poate întâmpla?! Or fi legături și noaptea spre Suceava. Sun o prietenă! – Ultimul tren spre Suceava pleaca la 11 fără 5… iar următorul e la 3,30. – Vis! Mă consolează gândul că site-ul nu e sigur la zi cu liniile și trenurile, și mă resemnez. Ce altceva pot face?

Înaintăm lent, cu „pași” mărunți și obosiți. Ne oprim să ne tragem duhul și plecăm iar. Viscolul nu doarme până la Ploiești, unde renunță brusc la revoltă și se liniștește cuminte, în somn de seară.

Citesc. Paler îmi poartă gândurile spre un peron rece, gară a întâlnirii dintre el și ea, în așteptarea unui tren care nu mai vine. Mă simt norocoasă că al meu știe încă să mă ducă acasă… cu puțin noroc.Read More »

Frig


Să lupt cu frigul, zic: bocanci, fular gros, de două ori înfăşurat în jurul gâtului, căciulă cu moţ, bine aşezată pe frunte, mănuşi cu prelungire până aproape de cot, geacă dublă pe unde… se poate. Curaj să ies din casă, din plin, până cobor cele două etaje şi fac nevoită cunoştinţă cu iarna, moment în care îmi doresc brusc să descarc şi restul de haine din dulap… pe mine. Cu puţin avânt ajung în Cişmigiu. Somn sigur nu îmi mai e, aerul e respirabil prin fular iar cheful scade odată cu gradele, dar surpavieţuieşte de dragul revederii unei persoane dragi.

Să calculăm de când nu ne-am mai văzut… Nu se poate! Din vară? Sigur stăm în acelaşi oras? Nu insist pentru că ştiu sigur că e vina mea, pentru că nu ştiu să mă organizez. Ca să mă scuz, dau vina, ca de obicei, pe copilul care nu a crescut încă, deşi a terminat şcoala şi se pare că mai şi lucrează…Read More »

De-ale dorului…


Pentru că iarna are iz de amintire, urme de copilărie și de râsete în jurul mesei din bucătărie…

Frigul crunt de afară, simțit cum se scurge prin „ramele” niciodată suficient închise ale ferestrelor, îmi amintește de soba și cuptorul de „5 persoane de-a latul” de acasă, cu miros de fum și felii de cartofi încinși și rumeniți bine pe ambele părți, de căldura respirațiilor de copil comod pe salteaua de paie după 4 ore pierdute undeva, pe pârtie.

Urmele… urmele ghetelor în zăpadă sunt preferatele mele. Obișnuiam să le compar, după număr și forme, unele rotunde și indefinibile, unele cruciuliță și unele cu forme de desene bine trasate de oameni cu talent. Le admiram și apoi le stricam, punându-mi de fiecare dată amprenta cizmulițelor în urmele deja ninse, ca să văd cât mai trebuie să-mi crească piciorul ca să fiu și eu om… mare.

Sania noastră, folosită cu rândul, cu lemnele scoase pe jumătate din cuie, dar care aluneca atât de repede pe dealurile niciodată destul de drepte încât să nu cazi și să te rostogolești în zăpadă. Conduceam trenulețul cu talent, pe burtă, ca un „băiat-bine”, fără frică și cu ochii închiși, până ajungeam aproape de pârâul din vale înainte de care, bine ar fi fost, să ne fi oprit… eventual..Read More »