Cu totul

Ți-aș pune
În brațe
O mie de flori,
În care să îți scalzi
Dorința de frumos.

Ți-aș scrie
În ochi
Priviri de copil,
În care să îți curmi
Ridul pierdut pe frunte.

Ți-aș prinde
În mâini
Îmbrățișări absurde,
În care să nu simți
Distanța dintre gene.

Ți-aș lipi
În suflet
Stele încă necăzute
În care să îți stingi
Dorințele aprinse.

Mi-aș cuibări
Sufletul
În tine,
Ca să te recunoști
În el
Întreg.

Aș strânge
Iubirile
Dintre noi
Și le-aș înveli,
Rotund,
Într-o singură
Inimă.

Apoi
Ți-aș spune
La ureche
Că anul nu trece
Cu tot cu inimi
Niciodată.

Și
Ți-aș zâmbi
În miez de noapte
Un dor întins
Până la cer.
Fără artificii,
Fără zgomot,
Fără grabă.

Reparații

Am urcat mult.
De unde am ajuns,
Vedeam oamenii mici,
Cât boabele de mac
Într-un lan de pământ:
O humă micșorată,
Microscopic.
Nu-mi ajungeau
În dreptul ochilor,
Crescuți de iubire,
Nici pietrele,
Nici sfaturile,
Nici lecțiile
Odată învățate.
Muntele
Pe care am urcat
Mă ferea
De cuvinte.
Crescusem
Din drumurile
Tocite,
De mână cu
Fericirea,
Și nu mai era
Loc
De alți ochi
Sub genele mele.
Apoi,
Într-un pas prea mare
Peste griji,
M-am împiedicat.
Am luat o gură
De pământ
Și mi-am cunoscut
Gustul.
De aici,
De jos,
Oamenii sunt înalți
Și puternici.
Nu le ajung ochii
Cu privirea.
La sfârșit de an,
După ce m-am ridicat,
Am învățat
Să nu mai alerg
Și să strig,
Când mă-nghesuie
Gândul,
În vis de nemurire:
Descălțați-vă
Când intrați
În sufletul meu
Și
Circulați cu grijă,
Pe margine.

Mijlocul
E în reparație.

Crăciun

Pe fiecare an învins
Se-adună praf croit pe-ascuns.
„Ne doare chipul, e de-ajuns!”
Se plâng ochi, buze, dinadins,
Până se strânge rid în suflet,
Nepătruns.

Anul e copt de suferință,
În ochii ce nu văd din pas în pas,
Ci-și plâng, nebuni, din stăruință
Cu aripile smulse de răgaz,
Până se-adună praf peste speranță,
Din impas.

Și-apoi se-ntinde peste porți
Crăciun bogat în leacuri sufletești;
Își suflă bucurie-n sorți
Și cimentează-iubiri firești,
Cu anul pus la descântat
Pe la ferești.

Colindu-i drag, omul e bun,
Îmbrățișarea-i vindecare-n stoc
Peste dureri, din tremur, se adun
Ochi calzi și mână prinsă-n joc
De sărbătoare sfântă, zâmbet plin,
Din loc
În loc.

Eu fac bilanț

Eu fac bilanț. De-aia nu scriu. Îmi număr oamenii, sârguincios, pe degete. Nu-mi ajung! Mulți. Și știu că anul ăsta nu mi-e frig.

Eu fac bilanț. De aia uit să fiu. Îmi număr gândurile. Haos. Și știu că anul ăsta nu mi-e simplu.

Eu fac bilanț. De aia nu mă joc. Îmi număr sentimentele. Încins. Împiedicat. Străin. Și știu că anul ăsta nu mi-e umbră.

Eu fac bilanț. De aia nu mai pot. Îmi număr viața din minute. Decalat. Și știu că anul ăsta nu mi-e ceas.

Eu fac bilanț. De aia râd. Îmi număr sufletele. Plin. Și știu că anul ăsta nu mi-e trup.

2011: regrete și împliniri

Am chef să vorbesc despre tine, să te analizez global și să te despart în bucăți, să te curăț de regrete și de temeri și apoi să te las să te odihnești, pentru că te-am muncit mult…, anule.

Îți amintești cum ai început? Urmai dur unui moment trist, un Crăciun dezvelit de bucurie și afundat în plânset. Ne-am despărțit brusc de trei oameni calzi, pe care îi știam de-o viață și pe care îi admiram,… iar tu știai. Nu ți-ai rupt rădăcinile din trecut, ci ai început ca o continuare, ca o întregire de sens a vieții pe care n-o apreciam îndeajuns până atunci, a credinței pe care n-o simțeam suficient și a iubirii pe care nu știam s-o arătăm.

Dacă sfârșitul lui decembrie ne-a zguduit din temelia sufletului și ne-a șocat prin surpriză și despărțire, ianuarie al tău ne-a liniștit prin amintire și ne-a oblojit rănile în căutarea de sens, a propriei existențe în lume. Un pic de plânset, un pic de zâmbet, și câteodată la un loc, de dragul celor care au fost și din speranța celor care vor mai fi…