În om

Se coboară-n lut,

Cu picioarele frânte

Și obrajii stinși.

Fericirea

Își întinde lumina

În noroi,

Pentru a ridica inimi

Spre cer.

 

Își zdrobește mâinile

Pe lemn

Și sufletu-n oțet.

Cerul

Se apleacă

Pentru a înălța aripi

Din luturi.

 

Se stinge lovită

Frumusețe de cer,

Cu glas de pământ,

Cioplită-n cuie.

Minunea

Se aprinde

Din humă.

 

Un paradox imens

Din Dumnezeu în om

Spre

Dumnezeu.

 

Advertisement