Oameni


Oamenii plâng. Își așează obrajii în palme, își agață sufletul în cui, pe pauză, și varsă lacrimi, neștiind să mai plece, să mai rămână, să mai uite, să mai încerce. Își spală rănile și păcatul cu strigăte surde sau lacrimi tăcute, pentru toate poverile pe care simt că nu mai au putere să le poarte în spate. Își plâng crucea, își plâng aproape bucuriile și plinul tristeții, dorul crunt și pașii greșiți, își plâng sufletul și trupul, cu greutatea visului așezat prea sus, a țintei prea departe, a iubirii care, deodată, copleșește.
index
Pentru fiecare lacrimă, însă, Dumnezeu mai îndreaptă puțin drumul, mai apropie visul, mai înmoaie zâmbetul, mai deschide sufletul, spre tot ceea ce însemni și încă nu știi, copleșit de puterea negurii pe care o așezi, buimăcit, între tine și lumină. De teamă.

Oamenii râd. Se descarcă de tot chinul drumului, de zăpăceala firescului, de urmele altor oameni ținuți în brațe și râd: pentru copilăriile care nu mor, ci cresc în trupuri gârbovite, dar însetate de viață, pentru conversațiile pline, pentru ironiile fine, pentru clipele dragi, pentru bucuria de a împărți din ceea ce sunt, pentru amintirile din care au învățat să fie „oameni mari” în trup, „simpli” în suflete.

Pentru fiecare bucurie pe care o sădești în ceilalți, însă, Dumnezeu îți dăruiește mai mult, zâmbind și construindu-ți sensul în frumusețea darului: un suflet mai mare, o vorbă mai înțeleaptă, o minune coincidentă, o iubire care nu știe să scadă, un dar mai mare de împărțit. Pentru că viața nu există singular, ci a fost făcută să se împartă la infinit, până-n mijloc profund de fericire clară.

Oamenii se plâng. De dureri, de datorii, de scuze, de căderi, de neputințe. Mai sus de toate, însă, sub fiecare lacrimă, sub fiecare jertfă, crește o rădăcină groasă de om în devenire. Cu fiecare lacrimă – o povară mai suportabilă, cu fiecare bucurie – o înțelegere mai simplă a lucrurilor, cu fiecare credință – un pas mai mare în iubire. Ce bine ar fi dacă am vedea lumina din spatele zidului înainte să înceapă urcușul. Am renunța mai puțini la viață înainte să o începem. Și ce bucurie ar fi când am ajunge sus și ne-am împărți iubirea, clară, triumfătoare, din vârf de izbândă.

Am ști că niciodată groapa din mijlocului drumului în care se întâmplă să cădem, privind spre cer, nu e decât popasul pe care e nevoie să-l facem pentru a respira viața, gândul, locul, înainte de a crește un pic „mai oameni”, „mai frumos”, „mai iubire”. Din luptă.

7 thoughts on “Oameni

  1. Lucia Pantea

    De la:”ChGabriela’s Blog” Data:Lu 20 apr. 2015 la 11:41 PM Subiect:[New post] Oameni

    chgabriela posted: “Oamenii plâng. Își așează obrajii în palme, își agață sufletul în cui, pe pauză, și varsă lacrimi, neștiind să mai plece, să mai rămână, să mai uite, să mai încerce. Își spală rănile și păcatul cu strigăte surde sau lacrimi tăcute, pentru toate poverile p”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s