Firescuri umane


Adevărul e că nu existăm fără luptă. Ne încordăm mușchii, ne întindem pielea pe ținte atât de îndepărtate, încât dor ochii de prea multă distanță. Ne dorim totul, deși n-am știut niciodată ce înseamnă întregul în afara cuvintelor. Ori, fericirea e atât de simplă, încât nu o putem cuprinde în conexiunile minții obișnuite să complice, să urce, să ridice, să se îndoiască.
images
Nu știm să mergem, fără să ne îndrăgostim de obstacol, de ocolișuri. Calea se îndoaie de atâtea ori în drumuri aprinse, în ispite care conving, în culori care sufocă definind plăcere și aparență, încât uităm de unde am plecat și unde e bine să ajungem. Uităm de cer, când ne îndrăgostim de pământ și de lumină, când ne alină întunericul, ascunzând ceea ce ochii se tem se vadă. Adevărul.

Ne încâlcim iubirea pe liste pe care nu reușim să le completăm vreodată cu totul. Pentru că iubirea nu se explică, se simte, se ridică la cer, se acceptă. O murdărim cu motive și încercări, o întunecăm, străduindu-ne să-i găsim rădăcinile și mersul, uitând să trăim darul, frumusețea, minunea. Căutăm logica din spatele luminii ochilor care privesc ochi, și al zâmbetului care iubește prin alt zâmbet. Confundăm îndoiala simplă, de a fi om care vrea să crească, să caute, cu analiza amănuntului, care taie dincolo de lumină, în suflet. Orice idee spintecată prea mult în motive, își va crește ancore, care să oprească în loc sufletul însetat de negativ, de a căuta răul, acolo unde binele caută să lumineze.

Ne e teamă de moarte, mai mult decât de veșnicie. Nu putem cuprinde ideea iubirii până la sfârșit, pentru că uităm de bunătate, de împreună, de suflet. Ne îmbrăcăm în a avea, mai mult decât în a dărui, în a fi, mai mult decât în a fi pentru celălalt. Ori, lupta de a fi pentru sine nu aduce decât un croi mai fin al unei haine de mândrie, care te ajută să urci, însă nu în suflet, în minte. De sus, de unde lumea pare mică iar puterea întunecă, niciodată n-o să învețe iubirea să crească. Pentru că nu e loc în inima plină de sine pentru darul sufletului celuilalt. N-am fi oameni dacă nu ne-am îndoi. Însă am fi mai oameni dacă am învăța să ne îndoim de sine, spre a crește, nu de ceilalți.

Crede în bunătate, în mâna care ridică, în Dumnezeul din spatele ochilor buni. Crede în nesfârșituri, în copilăria sufletelor cu aripi, în puterea rugăciunii care împarte. E simplă fericirea. Se împarte într-un zâmbet comun pe-un covrig împărțit, cu mai mult mac pe partea celui pe care îl iubești. Nu e nevoie să dăruiești comori cu greutate, ca să afli că iubești. E nevoie de o mână întinsă la timp și-un cuvânt care întâlnește o întâmplare caldă. Cu inimi.

2 thoughts on “Firescuri umane

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s