„Cea” care așteaptă

Cu brațele strânse, îmbrățișez trecutul. Are culoarea albastră, fără a fi trist. Și gust de pizza asezonată cu mult cașcaval peste. Desertul e o ciocolată cu alune, împărțită pe sub mânecă. Ochii mei sunt deschiși și zâmbesc, în amintirea mâinilor care se strâng până doare. Râd. Și știu că nu pot împărți departele în ore, pentru că încă e mult timp până la „împreună”, deși împreună n-a încetat niciodată. Un paradox fin, din care ies jumătate, așteptând să vii. Să-mi completezi puzzelul deschis într-un august transpirat de căldură și inevitabil.

Cu buzele mici, zâmbesc. Prezentul e simplu, împărțit în lucruri mărunte: un pic de soare luminând chipuri, un zâmbet furișat de un copil care îmi țintește noii ochelari, o doamnă atenționându-mi eticheta nouă de pe bluză, o ironie fină care schimbă dispoziții și un pahar de vin pentru somn. Orele curg și speranța crește. Într-o poveste care n-a murit niciodată, doar s-a rătăcit puțin în tărâmul zmeilor.

Cu sufletul înjumătățit, aștept. Cerul vindecă, acolo unde pământul nu știe să simtă fără întuneric. Ești aici. N-ai plecat niciodată. Ne vom reîntâlni într-o gară, așteptându-ne sufletele, ca după o zi de muncă în care n-am avut timp să ne spunem bună dimineața. Cu bucuria unui copil care primește un cadou și se îndrăgostește de bucuria cu păr albastru din ambalaj, aștept. Și știu că n-o să mai pleci niciodată. Pentru că cei care se întorc, n-au știut să renunțe. Doar să lupte respirând singular, în credința că distanța le va crește sufletul. În cer.