Călătoria


Articol timid scris pentru concursul “Fotografiaţi de Bresson”. al revistei Catchy.Wanted_F_022

– Suntem atât de mici, draga mea. Vezi? Ai degetele firave. Dacă le-aș strânge cu toată dragostea pe care ți-o port, te-ai topi.
– Atunci nu mă strânge.

Zâmbetul ei, ușor stângaci, se pierdea albastru în ochii lui cu geană scurtă. Trenul le măsura bătăile inimii infidel, dar alert. Căldura le gâdila frunțile cu gust de soare copt în primăvară iar degetele se frământau unele în altele, numărând secundele pe arătătoare.

– Știi ce îmi place mie la trenuri?
– Ce?
– Că întotdeauna duc acasă. Oamenii se plâng de distanțe, de praf, de nerăbdare, dar…
– Ce ne-am face fără trenuri?
– Dar… drumul nu e niciodată scurt, când te întorci acasă.
– Hai să cumpărăm un tren! Așa, oriunde am pleca, am ști că e spre casă.

Așa era Elena. Își purta în gropița din obraz vise pragmatice și le înșira scurt, tăind din emfaza și talentul lui de a înșira la nesfârșit povești cu undă nostalgică. Pentru că, adeseori, Sebastian vorbea la fel cum scria: complicând lucrurile simple.
Se cunoscuseră într-un tren, cu doi ani în urmă. El: privire ageră, părul cârlionțat, ars de soare pe margini, gulerul îndoit neglijent pe partea stângă. Ea: chip alb, sprâceana arcuită, degetele fine, bătând ritmul melodiei de la radio de aseară, ceva cu flori albastre. Față-n față, priveau oblic, fiecare spre încălțămintea celuilalt, într-o resemnare comodă a așteptării.

– Mergi spre Craiova?
– Da.
– Și eu.

Firesc, simplu, o conversație banală, cu amprenta sincerității pe care o cere vagonul unui tren, în care doi necunoscuți împart cuvinte, cu siguranța că nu se vor mai vedea niciodată.

S-au revăzut, apoi, la cofetărie. El, la o masă rotundă, îndoit pe un scaun de plastic alb, cu marginea roasă, împărțea un ecler cu o fată cu păr arămiu și zâmbet întors; împărtășeau același zâmbet, aceiași obraji proeminenți, cu cearcăne fine, aceiași ochi albaștri, cu geana scurtă. Ea, privind în vitrină, cu degetele încălzind sticla groasă, indecis.

Vorbeau. Elena îi sorbea cuvintele, îngânând câte un „da” timid peste fraze. Sebastian își aranja fără accent părul revoltat și povestea. Îi plăcea să vorbească aproape la fel de mult cât îi plăcea să scrie. O făcea cu patimă, trasând în aer cuvinte cu degetele, cu o forță de expunere extraordinară, iubind fiecare sunet, fiecare literă ondulată în sensuri.

După doi ani în care nu au mai tăcut niciodată, nici măcar când buzele nu se deschideau firesc spre cuvinte, împărțeau același drum spre Craiova. Privirile nu mai erau timide, așteptarea nu mai era resemnată. Când trenul le măsura bătăile inimii, cu infidelitatea unui ceas stricat, horcăind pe șinele dure, el o strângea în brațe, sărutându-i fruntea lată și tachinând-o:

– Ți-am spus că frunțile late sunt cele mai frumoase. Încap pe ele mai multe săruturi.
S-au căsătorit la București, în ultimul an de facultate. Cu lacrimi în ochi, mama ei i-a dăruit năframa bunicii, verde, cu broderie roșie, și i-a urat nepoți sănătoși:
– N-am timp nici să mor, d-apoi să fiu bunică! râdea tanti Maria, cu sufletul strâns de despărțire.
Într-un timp scurt după ce și-au unit destinele, cei doi au învățat că trăiau unul prin celălalt, pentru celălalt, mai mult decât pentru sine. Firescul gesturilor, bucuria cuvintelor, timpul împreună, dilatat în poveste de viață neplanificată, îi făceau să creadă că n-au existat niciodată unul în afara celuilalt, mai mult decât ca să se aștepte; că n-au existat în afara trenului care duce acasă.
– Te-ai gândit vreodată de câte ori repetăm lucurile care ne plac?
– Ce lucruri?
– Îmbrățișările, cuvintele, întâlnirile, cărțile.
– Iubirile?
– Nu, iubito. Nu există iubiri. Există doar iubire.

Cu rochia decent încovoiată pe genunchi, Elena dormea acum, repetând drumul întâlnirii lor. Era seară și răcoare. În somn întrerupt, cu pielea cerșind alint de-mbrățișare, îndrăgostiții visau: la Craiova, la Alina lor de 4 luni și câteva zile, sau poate… la Alin, la Paști și lumânarea aprinsă, cu ceara topind degete fine. Sebastian se trezea, uneori, și-și aranja, cu grijă, servieta cu foi în spatele cămășii. Elena își întindea picioarele pe scaunul de alături și-și mișca mâinile, în liniște. Niciodată n-a știut cum să-și țină mâinile. Când vorbea, le lipea, imobil, de marginea trupului, de teamă să nu spună mai mult decât cuvintele. Când dansa, le pulsa, fără țintă, pe lângă fustă, agățând, parcă, în aer, ritmuri necunoscute. Când dormea, amorțeau. Ura senzația că mâinile nu-i aparțineau și le resuscita cu greu, cu mișcări lente. Își ținea mâna dreaptă în dreptul frunții și ațipea.

– Elena! Elena!

– Elenaaaa!
– Ce e?
– Am ajuns!
– Unde?
– Cum unde? Acasă!

În urmă: un tren împletind o poveste. Înainte: un scriitor cu părul răvășit în bucle arse de soare și o studentă cu fruntea lată, fără rid, împletind săruturi.

Mai multe articole, aici.

5 thoughts on “Călătoria

  1. Cred c-am avut dreptate și ți-a scăpat tocmai esențialul : fotografia este „încărcată” de o sexualitate latentă, adormită. Părerea mea !

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s