Schimb pe inimă roșie


Ceață. În fața casei, pe marginea treptelor de piatră cărămizie, un copil își numără satisfăcut bureții de rouă, strânși la prima oră în punga portocalie. Îi plac fierți în smântână și colorați cu mărar proaspăt.

Frig. În fața blocului, pe marginea băncii de lemn, scobită la mijloc, o fată cu pleoapele adâncite își numără banii strânși de la bancomatul din stânga. Sunt toți.

Bucurie. Pe drumul prăfuit dinspre dudul bunicilor, un suflet își râde norocul, sărind într-un picior. În spatele lui, alte cinci suflete îl imită. Mulțumirea lucrurilor simple explodează în obraji și în buze. Nu mai există griji, nici reguli, în afara copilăriei.

Zâmbet. Pe Calea Victoriei, lângă florărie, o palidă cu buze supte și genele lungi își întâmpină iubitul cu o întindere de mână. Bucuria se întregește fin, într-o unduire subtilă a buzelor în tremur. Nu mai există trecut, nici viitor. Sufletele bat în puls sincronizat, sângele se-aprinde.

Lacrimi. Pe covorul din cordele bleumarin din bucătărie paharul preferat își zdruncină plinul în cioburi alungite. Fred Flinstones a murit iar Dino abia respiră-n sticlă. Și pașii familiari ai mamei se aud pe hol, poruncind dreptăți în grabă amenințătoare: „Ce-ai făcut?”

Tristețe. Sprijinită de marginea căzii, obrajii scobiți în riduri fine se strâng, în dezamăgire. S-a spart ceva între degetele ei și ale lui. În cioburi au rămas urme de suflet stors de putere, muribund.

Instinct. Cu mâna înfiptă într-un colț de pâine, presărat cu zahăr, un copil își cântă printre mestecături melodia de dimineață de la radioul portabil cu antenă și baterii. Mestecă repede, de parcă ar lupta pentru supraviețuire cu alte guri nevăzute, într-o perpetuare clasică a „Jocurilor foamei”, o carte pe care avea s-o așeze mai târziu pe raftul preferat, lângă iconița cu sfântul Nicolae.Jocurile-Foamei1

Putere. Cu buzele arse de surpriză, o femeie aleargă pe tocuri. În spate, un privitor perfid îi strigă numele în cuvinte de ocară. E frig iar sufletul de fată îi spune să plece. Cât mai repede! Pentru că nu există apărare mai bună în fața unei aproape iubiri decât distanța. Instinctul de supraviețuire a sufletului i-o cere acid, zguduindu-i urechile și mintea, în ecouri: „Departe! Cât mai departe”.

Seninătate. În cârlionți de moațe purtate peste noapte, cufundate-n pernă dureros, un copil își flutură diploma în fața colegilor, râzând cu dinții la soare. Rochia albastră îi conturează talia abia scobită iar ochii îi zâmbesc cu marginile-n jos, protejându-i obrajii. Premiul I.

Pace. În brațele lui e cald și simplu. Ca un cuvânt nespus, dar simțit în porii înfiorați și în săruturi. Pe deget îi strălucește încă sărutul cununiei, rotund. Amintirea îi duce gândul departe, la plasticul din gura sticlei, a cărui buclă o îndesa forțat pe inelar, în joacă de mireasă timpurie. Acasă e unde ți-s sufletul plin și ochii limpezi. Pentru că întrebările au răspuns în fiecare gest, în fiecare privire prelungită pe vârful buzelor, în simplitatea bucuriilor mărunte: „E rândul tău să iei pâine azi!”

Frumusețe. În frunte îi înfloresc semnele pubertății, roșiatice. Se privește în oglindă trist, cu mâinile scrijelind petele neputinței. Din spate, doi ochi vicleni îi privesc părul, admirându-i buclele și greutatea. O trage de vârful buclei proeminente din spate și fuge. Iubirea începe în joacă de enervare, tulburând adrenalina crescută în sânge, cu înverșunare, încăpățânat, copilăros. Școala de Luptă se antrenează cu primii pași ai băiatului din banca întâi spre ochii fetei din spate, într-o replică acidă care să-i crească stima de sine, în minciună vociferată: „Ești proastă!”

Copilărie. Îmbrățișarea se scutură de dualitate. Sufletul se deschide spre celălalt, până îl încorporează, în joacă de iubire alintată: „Ești a mea, țiți!” Pe genunchii lui, timpul se absoarbe în bucurie pură și comuniune. Nu mai există timp, în afara iubirii lor.

Fugă. În urzeală exersată, un copil își îndoaie degetele, sprijinind călcâiele prietenului cel mai bun, în avânt. După gard, coacăzele abia ivite își strâng între dinți acreala poftită. De la geam, Vașcovicea își strigă amarul, înlemnind sufletele mici, cuprinzând gardul cu tot trupul: „Vă prind eu, măgarilor!”

Distanță. Cu ochii în jos, dezamăgirile se luptă în sfârșit simțit pe colț de ochi. De prea multă luptă, mâinile sunt slabe iar sufletul și-a asortat întunericului un scut puternic, impermeabil, ca ridurile frunții după ani de expresie. Jocul își așteaptă jucătorii, pustiu de patimă și vervă. Cu capetele-n mâini, un suflet stă pe tușă, în poruncă de macao: „Mai stai o tură”. Își așteaptă rândul la bucurie, cum își așteaptă copilul acadeaua albastră, cu monedele câștigate de la buni tremurând în palmă. Iar inima neagră se schimbă doar când vine rândul lui la joc. Cu ochii clipind de minune și speranța colcăind în vene, sufletul strigă, în speranță proaspătă: „Schimb pe inimă roșie”.

Acest articol participă la Superblog 2013.

9 thoughts on “Schimb pe inimă roșie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s