Nu-i așa?


Suntem dependenți. Ne strâng plămânii după „întotdeauna” ultima țigară. Ne arde gâtlejul după căldura alcoolului scurs în pahar picătură cu picătură. Ne strânge pielea după senzația forțată a drogului curgând în vene, sacrificând revelații personale. Ne crește adrenalina, în instinct necontrolat, mână-n mână. Ne plouă-n papile gustul de ciocolată înecată-n alune de pădure, bucurie saturată până la exces în fiecare zi. Însă, cea mai distrugătoare dependență nu e fizică, slăbind neuronii amețiți de vin și bere, ci psihică: un procent din ce în ce mai mare de oameni e dependent de părerea celorlalți despre propria persoană, propriile opinii, propriile decizii.

Îmi aranjez părul după ureche cu o agrafă stilizând o floare violet: „Îmi stă bine?”

Pe stradă, un corp de femeie își clatină picioarele pe tocuri roz, sinucigaș înălțate pe un număr indefinit de centimetri: „Ce pițipoancă!.. Nu-i așa?”

Am de scris un articol constrângător în cerințe. Îl schematizez, îi așez semnele de punctuație și îl dau spre aprobare ochilor amicali, critic construiți pe obiectivitate aparentă: „E bun de ceva?”

Am de luat o decizie polemic discutată în mine. Sufletul se lărgește spre acceptare, mintea se încăpățânează pe raționamente calculate. „Zi-mi tu ce să aleg!”thanks-for-sharing

Merg pe stradă, cu zâmbetul lui încălzindu-mi urechea, cu degetele lui strângându-mi degetele. Din doi în doi pași, ochii mi se iuțesc, întrebător, spre prietena cea mai bună, care ne împarte drumul în ironii cu țintă. Privirea întreabă dacă se aprobă sau nu prezența masculină din dreapta. Mi se răspunde subtil, printr-o ridicare de sprânceană justificantă.

De la părerile care ne conturează prietenia prin împărțirea unui drum aproape comun de gândire și trăiri vitale, până la deciziile care ar trebui să fie absolut personale, pentru că ne aliniază restul vieții, ne hrănim dependența întrebând, stresând, pasând responsabilități cât mai departe de propria substanță. Pentru că e mai ușor, pentru că imaginea asupra vieții înlocuiește cu succes viața în sine, pentru că, virtual, existăm câteodată mai pregnant decât fizic. Și facem asta zilnic, anulând constant din personalitatea noastră, în favoarea celei universale.

Pentru fiecare dependență, avem nevoie de o lecție, de un obstacol care să ne zdruncine și să ne oblige să alegem pentru sine, mai mult decât pentru ceilalți. Vitală, în alegere, e sinceritatea. Primul pas în a ne descoperi și a ne depărta de părerile celorlalți, adeseori gălăgioase sau mascate în bunătate, deși ascund răutăți egoiste și interese personale, e să recunoaștem că suntem umani și influențabili. De la asta, până la a ne construi o viață în funcție de ceea ce contează cu adevărat pentru sine, mai sunt câțiva pași, pe care trebuie să-i impulsionăm să-și ucidă inerția.

Treptat, cu fiecare obstacol trecut, am ajuns să-mi controlez dependența de o a doua persoană care să-mi justifice alegerile. Am strâns din dinți, m-am uitat în oglindă, mi-am ales oamenii pe care să-i țin aproape. Și asta nu pentru că mi-au spus-o ceilalți, ci pentru că am înțeles că nu mă pot construi prin ceilalți niciodată la fel de repede cum aș face-o urcându-mi singură treptele.

O rețetă de curaj e întruchipată de Mark Ruffalo în lupta cu o dependență instinctuală. Pașii pe care-i face pentru a se elibera de „dragostea consumată” în plăcere, care-i anulează controlul și concentrarea pe celelalte lucruri din viața lui, sunt savuros schematizați într-o comedie serioasă numai bună de digerat după o zi de muncă: „Tentații (i)rezistibile”. Un film aproape „serios”, savurabil prin Ro Image, își pune la bătaie 3 personaje de comedie care-și luptă dependențele în mijlocul tentațiilor omniprezente. Pentru că imaginația se construiește mult mai repede decât orice fapt în sine, comedia ne prezintă metode de urmat pentru a-ți controla realitatea din rândul tentațiilor, fie ele reale sau imaginare.

Cu „întotdeauna” ultima pătrățică de ciocolată amară între buze și toată sinceritatea exersată, mă pregătesc, umilă, de film. Vizionare plăcută și „thanks for sharing”!

Acest articol participă la Superblog 2013.

16 thoughts on “Nu-i așa?

  1. Am zis că nu mai dau „like” advertorialelor dar nu mă pot abține. Asta în ciuda faptului că nu sunt dependent.😆 Un text a cărui lectură mi-a făcut plăcere. E ca o ploaie ușoară de vară.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s