Trac

Când am emoții, cerul mă apasă înspre pământ. Aripile-mi cad, de prea multă bătaie, iar picioarele se-nmoaie nefiresc, fără bază, fibrilând. Cuvintele se sinucid, încleștând litere nespuse pe buze albite de-ntâmplare. Unele, mai curajoase, dansează pe tocuri până la ieșire. Și mor, ucise de-un aer prea puternic, pe-un zâmbet filtrând posibilități neîmpărtășite.

Când am emoții, mi-e frig și mi-e cald. Hainele se revoltă pe pielea străină-n senzații, iar mâinile vindecă litere nespuse în aer – încercări eșuate de prezență. Ochii ard sub sprâncene. Îi apasă pleoapele a somn și a veghe, îi strâng lentilele colorate-n ramă greoaie, îi tulbură-nceputul mascat în sfârșituri definitive.

Când am emoții, timpul se dilată. Pășește alene pe gânduri, nemotivat, și cântă strident fiecare secundă, enervând. Vocea mă leapădă și masca mi se topește, fără rezervă. Mă trezesc goală, albă și copilă, proptită-n mijloc de inevitabil. Frământând microfonul în mână, sufletu-mi șoptește, cu ultimele cuvinte dansante: „E cam cald aici. N-ai vrea… să plecăm acasă?”.

Advertisement