Îmi fac intrarea cu ultima urmă de covrig în mâna dreaptă. Molfăi cu grație cadoul însiropat în susan, în timp ce vorbesc. Mi-e jenă, dar nu mă opresc, pentru că povestea câștigă.
Din pas în pas, câte o „balerină” își așează grațios geanta pe umăr, cu mâna-n șold, în ritual incomod de legănare nocivă de pe-un toc pe celălalt. Părul e țeapăn, coafura perfectă, în caz că e preț de vreo nuntă uitată după…
Râdem. Cuvintele se-amestecă în accente străine nouă, dar adaptate familiar locului: „Fată, da nu se poate, fată”. Îmi târâi piciorul-problemă pe luciul de mall și-mi vait bătrânețile pe jumătăți de drumuri. „N-au ăștia cămașă-n mall, îți zic”!
Îmi ridic ochelarii noi pe vârful nasului, în revelație: văd! Îmi continuu jocul de sprâncene peste și sub ochelari, în comparație, iar ea „mă” râde; acu’ văd reducerile, da!
Ne încheiem seara-n tartă de ciocolată și vorbă. Avem pretext de bună dispoziție. Și ieșim din mall triumfătoare, molipsite contextual de pițiponceală: „-Fatăăăăăă?”/ „-Da!”.
Chgabriela's Blog 
Asta cu “fatăăăăh…” , zău că-i molipsitoare. M-am trezit şi cucolegi de serviciu apelându-ne în felul ăsta deşi suntem bărbaţi în toată firea … 😀
Dar recunoaste, e chiar amuzant. Desi, repetat de multe ori, chiar daca imitativ, intra in reflex!:P
Fatăăă, ti-ai gasit cămasă?:))))
Ne amuzăm, dar dacă intră in reflex, e grav! :))))
Nu au astia camasa la mall, fataaa:)))
Eram sigură, fatăăă!! Uof! :)))
nu ne mai încăpem în pantofi…:) http://www.youtube.com/watch?v=bmWF1p68nIc
In pantofii lui as vrea sa incap:P