N-aș spune


N-aș spune că sunt o bucățică din tine. Aș fi un clișeu: o jumătate searbădă, care își refuză întregul, pentru că nu-l vede. Degeaba port ochelari. Se aburesc întotdeauna la căldură. Poate de asta nu simt sincronizat, prezent, ci în expectativă. N-aș spune, mai ales pentru că ți-a crescut și ție dioptria de când taci. O fi molipsitoare boala asta, a distanței…
article-2145760-13220DC5000005DC-407_964x576

N-aș spune că mă iubești. Nici măcar un pic. Vezi tu, drumul ăsta dintre noi, în care tăcerea se întinde apocaliptic peste pașii pe care ni-i refuzăm, crește. Ca nasul și urechile, până la bătrânețe, după cum am aflat, amuzată, ieri… Și cum aș putea, cu ochii mei slăbiți, să mai disting zâmbetul tău sincer de cel cizelat, sinceritatea de scut? Și, crescând drumul ăsta solid între noi, se tulbură prietenia noastră de prea multă suprafață, de un salut scurt la întâlnire și unul absent la plecare, niciodată generos, niciodată cald, niciodată tu…

N-aș spune că mă vezi. Trec prin fața ta zilnic, insistent. Poate ți s-a urât de pașii mei stâlciți în zăpadă și de nasul ascuns sub fular. Poate ți-e plin rezervorul de mine, ca de un banc pe care cineva îl spune atât de des, încât nici nu-l mai auzi. Poate ți-e frig acum, de la reproșul meu nespus, încâlcit, și ți-e greu să mă iei în brațe. Și mai și știi că am întotdeauna mâinile reci…

N-aș spune că mă crezi. Rareori, când te trezești dimineața cu ochii buni, îmi simți prezența telepatic, și îți vine să râzi. Și-mi spui atunci ceva, în unșpe cuvinte strânse-n puzzle, ca să nu-nțeleg. Și-ți place obsedant iluzia mea c-am înțeles neînțelesul. Mă chinui, mă ajuți și-apoi mă lași, cu piesele niciodată lipite cu totul, pentru că e atâta farmec în neștiința mea, nu?…

N-aș spune că mă vrei. Nu-i loc în tine de prea mulți oameni. E strâmt. Și ție nu ți-a plăcut niciodată înghesuiala. De-aș fi eu cum sunt, m-aș întinde nesimțit pe jumătate de suflet, de-al tău, ca să mă vezi. Dar, de fiecare dată când îți bat la ușă, copilăros și nerăbdător, nu ești TU acasă. Și plec să mă joc singură. Mai are rost să mă întreb de ce doare copilăria când scade?…

Poate pentru că nu știm să creștem rădăcini, pentru că nu se văd, de prea mult pământ…

7 thoughts on “N-aș spune

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s