Dormim. Geană pe obraz, nările mirosind a vis zguduit și fața lipită de geacă. Un zgomot surd ne vindecă de liniște, ritmic, și ne lungește drumul spre casă în așteptare suferindă. Turtă dulce, cipsuri, fructe și cafea în sticla de plastic – poștă ne ogoiesc dorul și ne secundează orele proptite-n fața unui Better off Ted ilar, pe cât de ironic, pe atât de adevărat în subtilitate.
Afară e alb, alb și frig, nuanțate în puf nefiresc de rece. Imaginația suferă în gânduri neașteptate și râsetele curg, nelimitate, împiedicate de aceleași scaune, verzi și incomode, dar care imprimă-n ele, firesc, miros de acasă.
Încă trei ore. Ne rotim oasele în mișcări leneșe, pe o parte, pe cealaltă, incomod, într-o copie de somn infidelă. Stație. Pași noi se plimbă pe coridoare, purtând pe talpă puf de iarnă, strivit. Fețele se înroșesc în neoane, străine, visând fiecare la acasa ei, aproape sau departe.
Cărțile se deschid, căștile își plimbă muzica din ureche în suflete, în timp ce un motan virtual ne imită înalt vocea distrată și-și mototolește blănița maronie, în alint. Râdem. Vorbim. Mergem acasă. Ne așteaptă un Crăciun de portocale, lăsând în urmă o părere personală asupra unui an grăbit, poate prea grăbit în fapte, prea subiectiv în trăire, prea intens. Și ne e dor de un an nou, la fel cum ne e dor de necunoscutul unui suflet știut, dar niciodată întreg, pentru că lumina îi bate prost pe o parte.
Să ne fie anul cum ne-a fost copilăria. Sinceră în râsete, nouă în fapte, autentică.
Chgabriela's Blog 
🙂
🙂 Am ajuns si m-a ajuns Craciunul:)